De o bucată bună de vreme, prin diverse medii, a apărut ideea „progeniturilor“ ascunse sau nedeclarate la timp ale lui Eminescu. Ideea născocită de diverși „eminescologi de viață mondenă“ face subiect de presă, fie în tabloide, fie pe rețelele de socializare, ceea ce ar ține viu intereseul față de viața necunoscută a celui care a trăit ca „tot omul“, vorba lui Nichita Stănescu: „să nu uităm, el a fost om ca noi…“.
Faptul că din relația lui Eminescu cu Veronica Micle, spre finalul vieții, ar fi rezultat un copil, o fată, despre care nu aflăm nimic din corespondența acestora, așa cum nici biografii poetului nu fac caz de așa ceva, ar putea avea și un dram de adevăr, dacă numele copilei nu ar fi același cu al primei fete a Veronicăi Micle, Valeria, născută în 1864. Se spune că, pentru a ascunde această aventură cu rod, comuniștii ar fi devastat mormîntul Valeriei Sturdza, soție de moșier, și ar fi distrus și orice alt semn al existenței acesteia. Această Valerie s-ar fi născut în chiar anul morții părinților ei. Însă cum am putea să ne imaginăm că o mamă și-ar lua zilele cînd avea un copil de nici o lună, știind că Veronica s-a sinucis în ziua de 3 august 1889? Sau aceasta să nu-i fi spus nimic lui Eminescu, intrat iarăși în crizele bolii fatale, „ascuns“ de prieteni și autorități în spitalul doctorului Șuțu? Și e greu de presupus ca Eminescu, după atîtea tratamente dure să mai fi fost fertil! Întrebări îndreptățite, chiar dacă retorice. Însă dacă ar fi să-l credem pe Mihai Drăgan această presupusă fiică a lui Eminescu, devenită Valeria Sturdza după căsătoria cu Mihai Sturdza, a existat cu adevărat, a scris chiar și poezii, ca presupușii ei părinți, a avut un copil, deci nepot al lui Eminescu, pe Ghighi Sturdza, fugit la Paris odată cu întreaga familie odată cu venirea comuniștilor la putere. Valeria Sturdza a murit în anul 1929, la vîrsta de 39 de ani, vîrstă speculată de „cercetătorii“ poetei ca fiind izvorîtă din gena presupușilor părinți. Or, Valeria Micle, prima fiică a Veronicăi Micle, a avut un prim soț, pe Nicolae Gh. Nanu, cu care a avut doi copii, iar pe cel de al doilea soț, pe Dimitrie-Mihai (Popovici) Sturdza, l-a cunoscut abia în 1904, la Paris, pe cînd era cîntăreață de operă. A murit în 1929, la vîrsta de 65 de ani. Acestei fiice a Veronicăi Micle i se atribuie o afirmație, nefondată însă, că din dragostea lui Eminescu cu Veronica ar fi rezultat un copil, care a murit la naștere, în 1880. Chestiuni care nu pot fi luate în calcul decât ca fabulații.
Adevărații urmașii ai poetului sunt cei ce se trag din Matei Eminescu, tatăl lui Gheorghe Eminescu, a cărui fiică, Yolanda, a născut-o pe Roxana Eminescu, al cărui fiu trăiește la Paris cu numele Ion Teodor Eminescu-Iacobescu și care, probabil, are și el urmași. Despre presupusul nepot al lui Eminescu, Ghighi Sturdza, fiul Valeriei, nu se știe nimic, dar cert este că nu are nici o legătură de sînge cu Eminescu. Dacă acesta ar fi avut urmași, cine știe, s-ar fi ivit să-și revendice dreptul de a se așeza în rîndul descendenților marelui poet, așa cum vom vedea, mai jos, că face un astfel de „strănepot“, care trăiește în orașul care l-a dat lumii pe Eminescu.
Pasiunea acestui presupus strănepot al lui Eminescu pentru o astfel de cercetare vine, fără îndoială, din dorința de a-și lega numele de cel al marelui poet, de nemurirea acestuia. Nu este declarată, în intenția sa, această dorință, dar este evident că o astfel de filiație, de descendență i-ar putea asigura, dacă nu gloria pentru versurile sale, pe aceea a existenței veșnice într-un arbore genealogic eminescian. Mai sus am văzut că este posibilă o astfel de descendență, acolo unde urmașii sunt clari, ca în cazul singurului urmaș direct al familiei Eminoviveștilor, Matei. Nu întru totul și în cel al Valeriei Sturdza. Însă, în cazul strănepotului existent la Botoșani, s-ar putea invoca zicerea că „De la Eva și Adam, toată lumea suntem neam!“
După diverse preocupări în domeniu, cu reale rezultate în descoperirea unor morminte ale înaintașilor direcți ai poetului, cum ar fi Vasile Eminovici, tatăl lui Gheorghe Eminovici, ori ridicarea unui cenotaf în Cimitirul Eternitatea din Botoșani în memoria Harietei, cea care i-ar fi putut prelungi viața poetului, dacă Veronica Micle nu l-ar fi luat atunci din camera ei pe Eminescu, ușor refăcut și cu chef de viață, de lucru, auto-presupusul strănepot de la Botoșani al lui Eminescu a trecut, după cercetări acribioase, dar și susținute și de dorința expresă de a se afla pe ultima crenguță a arborelui genealogic eminescian, la decizia finală a cercetării lui: urmaș direct al lui Eminescu. Invocînd diverși istorici locali, care s-au ocupat întrucîtva de aspecte monografice ale orașului, care i-ar fi pus la dispoziție urmele unor pași ai unui avocat, Mănăstireanu, care ar fi susținut în instanță cererea lui Ilie V. Lăzăreanu de a-și schimba prenumele din Ilie în Mihai, „așa cum se numea tatăl meu, poetul Mihai Eminescu“, acesta găsește calea să convingă lumea de adevărul lui. Acest Ilie/Mihai Lăzăreanu a fost fiul Elenei Murariu, o femeie sărmană, care a muncit ca slujnică în casa lui Gheorghe Eminovici de la Ipotești pe vremea cînd Raluca, mama poetului, era bolnavă la pat. Aceasta s-ar fi întîmplat în anii 1875-1876. Raluca Eminovici a murit în vara lui 1876. Eminescu ar fi fost acasă în acea vară. În anul următor, în 1877 s-a născut Ilie Lăzăreanu, din mama Elena și tatăl Vasile. Singurul biograf al lui Eminescu care amintește de o presupusă relație a lui Eminescu cu această femeie de casă, foarte frumoasă, este Augustin Z.N. Pop. Însă acesta a fost contrazis, cu acte, cum se zice, de I.D. Marin, un eminescolog al locului, care a stabilit cu exactitate relația lui Eminescu cu Ipoteștii, de la anii copilăriei pînă la pierderea casei de acolo de către tatăl poetului, nevoit să o vîndă pentru a-și achita datoriile la bănci. Chestiunea a rămas în aer, pînă la acest auto-presupus strănepot de la Botoșani, care stabilește, peste alte lucruri încetățenite deja de cercetători, după ce consultă pas cu pas arhivele unui întreg secol, că adevărul este altul, și anume cel pe care el îl scoate acum la iveală.
Deocamdată cercetările în ce privește presupușii copii ai poetului Mihai Eminescu s-au oprit doar la linia paternă, cea care vine dinspre tatăl poetului, cu diverși urmași, unii reali, alții fictivi. Or, se știe că adevărații urmași, cei ce pot fi luați în seamă, sunt cei ce vin pe linie maternă, așa cum reiese din actele de naștere, fie cele notariale, fie cele bisericești, de botez. Or, în cazul Valeriei Sturdza, mama este incertă, nereprezentată în acte, ci doar presupusă, iar tatăl nu reiese din nici un act și mai ales din nici un înscris al poetului sau al vreunui frate, vreunei rude, vreunui prieten. Dar s-a oficializat într-un fel ideea că aceasta, Valeria, ar fi rodul iubirii dintre Eminescu și Veronica Micle, iubire îndelungată, cu urcușuri și coborîșuri între cei doi, recunoscută și certificată de corespondență și de biografi. În timp ce celălalt bastard, fiu al lui Eminescu, dintr-o aventură de vacanță, să-i zic așa, pare a exista doar în maxima dorință a unui ins care, prin mimarea unei cercetări serioase de arhivă, cu nuanțe clare de ficțiune, se dorește descendent de sînge al lui Eminescu. Nu contest cele două posibile adevăruri de mai sus, chiar dacă ele au evidente nuanțe de neseriozitate. Astfel de lucruri ce țin de biografia poetului național nu pot fi lansate în conștiința publică de orice instituții sau indivizi, fie că vin de la un Inspectorat Școlar Județean, ca în primul caz, fie din partea unui ins împătimit pînă la desfigurare de Eminescu, ca în al doilea caz. Pentru așa ceva sunt instituții abilitate și cercetători acreditați, de la cum ar fi Academia Română, Institutul „G. Călinescu“, Muzeul Național al Literaturii Române, București și Iași, și, evident, Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu“. Cel puțin ultima instituție, de nivel național, ce funcționează în spațiul eminescian, ar trebui să aibă în vedere toate aceste aspecte și să contabilizeze cu exactitate cei 172 de ani de pînă acum de la nașterea lui Eminescu, avînd în fondul documentar orice act legat de trecerea lui Eminescu prin cele 14.235 de zile trăite intens pe pămînt. Iar cînd apar astfel de „informații“, unele de un penibil monden, astfel de instituții trebuie să cerceteze în amănunt și apoi să contrazică sau să întărească prin certificare exactă acea informație. Insă nu o fac, din păcate, lăsînd la alegerea celor interesați încă de viața lui Mihai Eminescu să decidă ce e serios și ce nu în această privință.