Despărțirile sînt grele. Din motive diferite. Anumite plecări definitive, însă, te deșiră. Te surpă. Corpul se transformă într-o prăpastie în care alunecă lacrimi, gesturi, stări, disperări, neputințe… totul se duce într-o vale a plîngerii. Și încremenesc. De cîteva ori în viața asta am încremenit. Cu totul. Ca o statuie. Mută și fără nicio reacție. M-am tot gîndit de ce asta este reacția mea în fața durerii insuportabile. De ce mă sustrag vieții, parcă, mă devitalizez ca să nu mă arunc în aer. Ca să rămîn, încă, pe pămînt. Nu știu. Privesc spre ceva din mine și amintirile încep să iasă, una cîte una. Se înfățișează timid, dar ferm. Ca nenumărate madelaines… Cînd moartea separă oamenii, faptul că știu și simt ireversibilul îmi provoacă panică. Nu poți schimba nimic. Nu poți face nimic. Absolut nimic. Realizezi cît ești de mic, de neînsemnat în raport cu viața, cu moartea, cu iubirea. Uneori, m-am gîndit că fuga ar putea aduce o modificare. Atunci cînd m-aș întoarce. Atunci, coșmarul ar fi doar în capul meu. Iar realitatea m-ar ierta de suferință. De cădere, de căderi. Despărțirea are praguri. Poate ca acelea ale trecerii sufletului în altă parte. Dincolo.
L-am cunoscut pe Ion Caramitru cînd aveam douăzeci și doi de ani. Antoaneta Tănăsescu, regretata mea profesoară de Teoria literaturii și îndrumătoarea de an la Facultatea de Litere, un mentor și un Prieten, invita periodic personalități cu care să avem un contact direct și viu. Nu erau întîlniri scorțoase, înfundate în tăceri jenante. De foarte multe ori, cei chemați învățau de la noi lucruri, se țeseau prietenii, iar unele s-au dovedit de lungă durată. Cînd colegii mei au cărat harpa lui Ion Ivan Roncea de la Ateneul Român, pînă în Amfiteatrul Odobescu, eu mergeam pe lîngă ei și săream ca o zburătoare încercînd să simulez normalitatea și să povestesc cum traducem noi și ce pasaje din psalmi, din greaca veche, cum cîntăm într-un cor slava veche, cum stăm noaptea la coadă, la Librăria Eminescu, pentru că librarul ne-a dat pont că va primi volumul cu Publicistica lui Eminescu. Ca și cum cel mai firesc lucru din lume ar fi să mergi cu o harpă prin oraș, iar omul ei, muzicianul, să nu scoată un sunet de uluială în ce a intrat și ce i se întîmplă, să rămînă cu gura căscată de ce îi spun și nu mă mai opresc din vorbit. Ion Caramitru a venit într-o după-amiază. Nu foarte oficial. Toni Tănăsescu mi-a spus că are ceva probleme cu cenzura pe la radio, că una, că alta. Am fost foarte atentă cînd a intrat în sală. Degajat, dar precipitat. Neliniștit. Lua în primire spațiul pînă în detalii. Ca și pe noi. Avea o gentuță, neînchisă și neîncăpătoare pentru cîte erau îndesate acolo. Cărți, foi cu scrisul lui, pagini din Hamlet. N-a fost nimic sentimentaloid în orele petrecute împreună. Ne-a spus că îl cheamă Pino și că ar fi înteresat să discutăm puțin pe text poezii ale lui Eminescu și Nichita. Asculta cu o concentrare dilatată, nota, punea întrebări, revenea și… a început să citească. Liniștea a luat locul vorbăriei noastre. Apoi, cuvîntul. Cuvîntul rostit de el. Îl auzeam. Se plimba prin minte, căuta sensuri, înțelesuri, erau alte accente, altă frazare, ceva foarte proaspăt și viu, ca un corp palpabil, fremătînd de pulsațiile vieții. Căuta variante. Pași mici. Șoapte. Tonuri vulcanice. Șoapte timbrate, senzuale, șăgalnice, legături primejdioase. Relația lui cu cuvîntul a fost devastatoare pentru mine. Pentru colegii mei filologi. Era o definiție infinită, nesfîrșită, a ceea ce numeam libertate. Eram în anul 1988. Și toată povestea asta ne-a ținut împreună. Pînă la sfîrșit. Pînă azi. Și pînă mîine.
Au urmat zeci de ani de prietenie. Dificilă. Pentru amîndoi. Cred că, uneori, orgoliul fiecăruia a aruncat între noi destule obstacole. Nu întotdeauna am știut să le depășim imediat. Și ne-a costat. Pe fiecare în parte. Dar am construit. Împreună. Și asta a fost și va rămîne fundamental. El a văzut undeva, adînc în mine, ceva ce poate nici eu nu mi-am dat seama că ar exista. M-a provocat. Mi-a provocat limitele. Și imaginația. Pentru orice am făcut sau am dus la sfîrșit împreună, Pino a rostit „Mulțumesc“. Într-un anumit fel. Azi, el nu mai este. Deja un an. Parcă ar fi zece. Parcă a plecat de mult… Atît de multe s-au petrecut în mine. În breasla mea. Atît de multe. Pino a fost o personalitate uriașă. În multe planuri. A mișcat apele. Și munții, uneori. Ca orice personalitate cu anvergură, cu idei, cu puncte de vedere clare, categorice, a stîrnit și admirație, și contestare. N-a avut nicio abatere de la principiile lui. Pe care și le-a apărat. Indiferent cît a avut de pierdut. A muncit cu o forță uluitoare. Anormală. În multe direcții. Cu pasiune. Implicat. A fost iubit și hulit. Nu a lăsat să se vadă cît îl doare nedreptatea. A fost hărțuit, a fost una dintre cele mai controlate și urmărite, financiar vorbind, persoane din această țară. N-a scos un sunet. Deși era greu, părea că iese cumva mai întărit din asta. Un român-aromân care a luptat. A tot luptat. Pe scenă, la vedere. Dar și în tot felul de culise. Simt că mulți artiși din lumea mea sînt afectați azi, mai mult decît ieri, de plecarea lui. Simt asta. Mulți dintre ei au avut răgazul să descopere și să înțeleagă mai profund, fără grabă, cine a fost și este Ion Caramitru. Cum vă rămîne în istoria culturii, a societății civile, în istoria ctitoriilor, multe necunoscute, încă, pe care el le-a făcut. Cu o generozitate fără margini, și cu o discreție perfectă.
Atîtea și atîtea povești mă locuiesc zilele astea. Gala de la Sala Palatului, cînd era Ministrul Culturii și l-am convins să fie una di granda. Să invităm artiști mari de afară, străini sau români plecați. Am pus umăr lîngă umăr și am reușit să-i aducem pe Ileana Cotrubaș, Vanessa Redgrave, Gérard Depardieu, am pus emblema unui brindisi în finalul Galei, cîntat atunci de Divertis, pe o scenă plină de pahare de șampanie, care plecau și în sală, pentru spectatori… cîte emoții! Dar, mai ales, cîtă bucurie. Care anula vanități.
Cuvîntul. Pe el l-a slujit Pino fără odihnă. Am înțeles asta de atunci cînd eram tînără, nebună, cînd eu însămi mutam munți și alergam pe cîmpii nesfîrșite de vise și dorințe. Aș îndrăzni să zic că din cuvînt și-a luat Pino toată puterea. Și forța imaginației. Și trăinicia ctitoriilor. Îmi amintesc un festival de teatru de la Ploiești, pe care l-am dedicat memoriei lui Toma Caragiu. Am pus la cale cu Pino un recital în aromână, structurat pe poeziile lui Tomiță. A muncit mult. Uneori, cădea în el însuși și în timp. Îl urmăream fără să-l aduc înapoi. Am repetat. Unele poezii primeau pe scenă și varianta în limba română. Era ca o călătorie pe drumul patimilor interioare. Pe drumul smereniei. Al ispășirii. Și al izbăvirii. A ajuns la Ploiești și mi-a scris pe un bilețel că nu are voce. N-am tresărit. Nu m-am agitat. „O să fie bine.“ Atît. N-am renunțat. Nici unul. Îi citeam cu voce tare poeziile. Matilda Caragiu Marioțeanu a fost profesoara mea de dialectologie. Atunci am găsit și cele două poezii analizate cu el în Amfiteatrul Odobescu, în studenția mea. Melancolie, Eminescu, și Elegia a zecea, Nichita. Păreau ca niște file dintr-o Biblie veche. Neprețuită. A fost una dintre serile unice. Ca o iubire unică. Care este o dată, ca niciodată. Dacă ai noroc în viață.
Eu cred că am avut.
IN MEMORIAM ION CARAMITRU 9.03.1942 – 5.09.2021