Răspundem cititorilor
Laura Dincă ne scrie câteva rânduri: „Am debutat în 2022 cu un roman de dragoste la Editura Herman cu pseudonimul Laura ILINCA și aș dori să știu ce condiții sunt pentru a putea publica în revista dumneavoastră. Dacă se poate, se acceptă fragmente din roman, nepublicate în alte reviste? Sau ce anume genuri Literare pot fi publicate, în funcție de valoarea lor, desigur [?].“ Într-un fel, tânăra, probabil, autoare își răspunde singură în ultima parte a celei de a doua întrebări: în funcție de valoare, desigur. Ne cruță astfel de a-i da noi un răspuns. Nu punem totuși punct aici, fiindcă ne simțim datori cu unele observații. Ni se pare evident faptul că autoarea nu citește Rl: dacă ar citi-o, ar ști că publicăm texte aparținând tuturor genurilor literare. Și, pe urmă, Laura (Dincă sau Ilinca?) are mici probleme de scriere. E destul să recitim prima întrebare: dacă se poate, se acceptă…Sau: fragmente din (de!) roman. Încă: genuri Literare (de ce cu majusculă?). Astfel de (să sperăm!) neglijențe nu constituie un capăt de lume, dar nici nu fac impresie bună, mai ales când vrei să devii scriitor. Așteptăm paginile.
Trebuie să mărturisesc că scrisoarea pe care mi-o adresează personal dna (presupun) Cucoș Sanda-Monica m-a lăsat perplex de la primele fraze: „Doresc URGENT să iau legătura cu Dumneavoastră. Am un MESAJ DE LA DUMNEZEU pe care Dumneavoastră îl puteți transmite oamenilor.“ N-am putut să nu mă întreb de ce a fost ales păcătosul de mine pentru o misie atât de mare. În loc de orice precizare, autoarea scrisorii face o mărturisire de-a dreptul șocantă: ar fi parte dintr-un grup de trei persoane care s-au reîncarnat (oare am înțeles bine?) în zilele noastre, având aceeași identitate ca în trecut, dar alte ocupațiuni. Norocoasele persoane sunt Mihai Eminescu („acum e un Geniu în domeniul muzicii“), I.L. Caragiale („acum e Psiholog“) „iar eu, Veronica Micle – învățătoare“. Modestia îi face cinste dnei Cucoș, care îmi comunică, pe lângă inevitabilul email, un număr de telefon și titlul paginii personale de Facebook (pe care nu-mi permit să le fac publice). Și încheie în mod cât se poate de flatant pentru mine: „Vă rog să reflectați puțin la spusele mele. Ați putea fi o sursă credibilă pentru oameni…“ Mulțumesc pentru apreciere. Dar n-ar fi cool să nu recunosc că, la vârsta mea, sacra misie îmi depășește cu mult puterile fizice, ca să nu mai spun de cele sufletești. (N.M.)
De ce a tăiat Moromete salcâmul
Câteva bune pagini consacră revista trimestrială „Mișcarea literară“ (1/2022) de la Bistrița centenarului Marin Preda. Ar merita menționate mai multe comentarii interesante. Ne oprim asupra unei originale sugestii a lui Mircea Moț referitoare la cunoscutul episod al tăierii salcâmului din romanul Moromeții. Preda însuși afirma undeva: „Salcâmul era […] un cod care nu trebuia divulgat […] Scriind și spunând tot despre el și acea amintire, o să găsești răspunsul. Și dacă n-o să-l găsești, nu te neliniști. O să lași istoria cu o enigmă“. (Citat după Editorialul lui Olimpiu Nușfelean). Mircea Moț recurge la Dictionnaire des Symboles al Nadiei Julien, în care salcâmul este o prezență interesantă: „Chivotul legii este făcut din lemn de salcâm poleit cu aur (Ieșirea, 37, 1-4). Coroana de spini a lui Christos era împletită din spini de salcâm […] Simbolul salcâmului comunică deci cu ideea de ințiere și de cunoaștere a lucrurilor secrete.“ [Pe monumentele funerare egiptene] „figura un sarcofag din care ieșea un salcâm și deviza Osiris se înalță semnificând viață de după moarte sau renaștere“. De reținut sunt și considerațiile care urmează despre cum este percepută tăierea salcâmului în satul lui Ilie Moromete.
Afinități elective
În „Steaua“ 8/2022, citim trei articole grupate într-un Focus consacrat Sandei Cordoș. Semnează Gabriela Adameșteanu, Gheorghe Glodeanu și Anca Hațiegan. Din cel din urmă, reținem o sugestivă ipoteză psihologică. Iată ce scrie Anca Hațiegan: „Într-un astfel de context, mi-a vorbit Sanda Cordoș despre Dana Dumitriu, îndemnându-mă să o citesc. I-am urmat sfatul doar parțial, ocupându-mă, printre altele, în teza mea de doctorat (Cărțile omului dublu în 2011), de un alt roman al scriitoarei, Sărbătorile răbdării (1980). Prințul Ghica […] l-am tot amânat până acum câteva luni. Dintre toate personajele cărții, cel mai atașant mi s-a părut, din capul locului, Alexandrina – Sașa (soția protagonistului, Ion Ghica). Pe măsură ce înaintam cu lectura, o bănuiam tot mai mult pe Sanda mea că se regăsise în acest personaj, căci discerneam o suită de afinități între ea și Sașa Ghica a Danei Dumitriu.“ Textul Ancăi Hațiegan ar merita citit în întregime pentru subtilitatea și frumusețea observațiilor. Focusul din revista clujeană ne bucură de două ori: o dată pentru Sanda Cordoș și pentru contribuția ei la critica literară, a doua oară, pentru readucerea în atenția cititorilor a Danei Dumitriu și nu în mod convențional, cum se mai întâmplă, ci prin sublinierea afinităților elective dintre două Doamne ale literaturii noastre. În fond, cum ne lasă să înțelegem Anca Hațiegan, dacă Sanda Cordoș pare a se fi recunoscut în Sașa, Dana Dumitriu pare a-și fi construit personajul după chipul și asemănarea Sandei.
„Persistența limbii materne în noi este ca o tumoare”
Sub acest titlu, Gabriela Melinescu i-a acordat lui Carmen Chihaia un interviu pentru „Adevărul“ cu exact un sfert de secol în urmă. Poeta și prozatoarea, stabilită în Suedia, unde a publicat mai multe cărți, care s-au bucurat de o bună primire din partea criticii, se afla în vara lui 1997 la a doua venire în țară, cu ocazia, ca și la prima, în 1995, „Întâlnirii scriitorilor români din întreaga lume“ de la Neptun. „Pentru orice scriitor, ruptura de limba maternă este foarte dureroasă“, recunoștea Gabriela Melinescu în interviu. Și explica pe larg cum s-a produs această ruptură, referindu-se la experiența mărturisită de Cioran (ale cărui cuvinte le citează în titlul interviului ei, de unde le-am reluat noi), ca și la ceea ce au spus, într-o împrejurare similară, Becket, Karen Blixen și alții, care „n-au vorbit atât de…clinic“, pentru ei despărțirea de limba maternă fiind o „bucurie“. Iată: „Vă spun, pentru mine a fost nespus de dureros să renunț la limba maternă. Care este mai mult decât o limbă. Este un fel de a fi. Este viața ta. Este dureros când încetezi să-ți mai vorbești limba în fiecare zi. Acesta este punctul 1. Deci am plecat, m-am căsătorit. Soțul meu era belgian. Vorbeam [între noi] franceza. Știam franceza de acasă. Am vorbit, deci, mai întâi franțuzește. A fost dureros totuși. Deși franceza e mai aproape de limba română, de spiritualitatea noastră. A urmat impactul cu limba suedeză, o limbă de tip anglo-saxon. A fost și mai dificil. Presiunea acestor limbi m-a obligat să nu mai scriu doar în românește. Noile limbi însușite mă inspirau. Era o luptă între noile cuvinte și lexicul matern. Cioran […] era poate nedrept, dar acum înțeleg. Este ca o durere de care nu putem scăpa niciodată.“
Rebut: „Înalte studii“ convertite în jalnice versuri
Ioan Gâf-Deac a fost ambasadorul României în Australia şi Noua Zeelandă, ba și secretar de stat în Ministerul Industriilor şi Resurselor. Normal că a trecut și pe la Academia de Înalte Studii Militare, devenind, cum altfel, specialist în… securitate. Am crede că este o persoană de bună condiție intelectuală, dacă n-ar scrie și niște texte care se vor poezie. Iată câteva mostre din puțul gândirii ambasadorului de la Antipozi, cu versuri pe mijlocul paginii, procedeu de un kitsch oribil la care, în citate, am renunțat din decență:
Cuvânt este ceea ce este un om, (Olé !)
ulterioară acoperire de cer fără hotare,
străină depășire de sens îngemănat. („Îngemănat“ cu cine ?)
Deîndată este ulterior sălaș (Deîndată sau ulterior,
ambele nu se pot alătura),
drum de pretutindeni, depășire din devenire.
Orice determinare de zodie arsă se vede în mila neajutorării, orice
mijloc de arbore izgonit din pădurea de copleșitoare ametiste
ajunge final de linie, punct de oprire fără ieșire.
Oricâtă milă ne-ar fi de „neajutorarea“ evidentă a autorului, a cărui „determinare“ astrală pare cu adevărat arsă de flamă, mai avem de citat.
Pe sine se izgonește steaua cea rea
în bună judecată,
pe dimpotrivă se pune neîmpotrivirea
din inimi ascunse-n ruine de antistrofe. (…)
sunt chiar aici bătute măsuri poetice
în nituri suverane de surveniri viitoare.
Textul se cheamă de altfel Surveniri (sic !) viitoare, substantiv inexistent în limba română și căruia nu i se poate atașa nicio semnificație, între substantivul „suvenir“ și verbul „a surveni“! „Măsurile poetice“ gâfâitoare, jalnice și repulsive ale celui care a fost desemnat în înalte demnități ale statului sunt cu adevărat „măsuri poetice bătute“. Bătute de Dumnezeu! Revista care a putut să publice aceste aberații ați ghicit-o probabil: „Constelații diamantine“.
Picătura chinezească
Globalizarea actuală netezește diferențele și șterge caracterul specific al culturilor. Sunt puțini cei care nu cunosc sensul expresiei din titlul notei noastre. Inițial o modalitate sadică de a-i chinui pe prizonierii de război, expresia va intra mai târziu și în limbajul altor popoare, nu atât cu alt înțeles, cât aplicată la situații diferite. Expresia mi-a revenit în minte urmărind, ca toată lumea, evenimentele din Ucraina. Mi s-a părut potrivită pentru faza în care a intrat războiul în ultimele luni. Dacă, la început, rușii au atacat masiv, pe mai multe fronturi, călăuziți evident de dorința de a pune rapid capăt luptelor, ulterior au atacat ținte mai puține și cu mai multă răbdare. Specialiștii militari au numit faza cu pricina război de uzură. După eșecul bătăliei din jurul Kievului și al Odesei, rușii au părut mulțumiți cu bombardarea câtorva orașe importante, puține cucerite complet. Infanteriștii, cum se numeau altădată, ruși, ceceni sau mercenari Wagner au dispărut de pe toate fronturile. Când ucrainenii au trecut la contraofensivă, rușii au adoptat tactica pe care am numit-o picătura chinezească. De exemplu, la centrala de la Zaporojie. Atacuri nu foarte intense, dar susținute, rachete aruncate de jur împrejurul centralei, ici-colo, mai degrabă ca un mod de a pune la încercare nervii întregii Europe, decât ca unul de distrugere, cum au fost cele de la Mariupol sau Donețk. Negocierile cu AIEA au decurs la fel: picătură după picătură de la început până la sfârșit. Până și tratativele politice au urmat de la o vreme aceeași cale. Amenințând cu un război nuclear, rușii practică acum un război al nervilor. Ar trebui să ne temem mai puțin de un eventual nor radioactiv și mai mult de picătura chinezească la care Putin recurge în ultimul timp ca să ne distrugă nervos. Contând, mai e vorbă, pe faptul că nu avem răbdarea chinezilor. (Cronicar)