Nu cred că există memorie care să nu aibă prin pliurile ei teribilele călătorii, peripeții și fantasmagorii ale lui Rabelais și, în consecință, ale lui Pantagruel, personajul său, feciorul uriașului Gargantua, Pantagruel cel purtat unșpe luni în pîntecele mamei sale și adus pe lume întru desfătarea sa și a noastră, a tuturor. Iar cine cumva, din cine știe ce rătăcire a minților și a timpului, n-a citit, să se apuce degrabă. Și să mă creadă pe cuvînt cînd spun că unul dintre cele mai fantastice spectacole ale lui Purcărete rămîne cel făcut pe teme din Rabelais, cu actori de la Teatrul din Sibiu și de la Teatrul Maghiar din Cluj. Revăd scene întregi, mari, mici, detalii, stop-cadru, simt senzații, mirosuri…
Ticluirile lui François Rabelais îi vin mănușă lui Silviu Purcărete. El însuși inventator de scenarii fabuloase, de imagini aproape ireale, de o lume ce se naște în fața ochilor, pe scenă, ca în cea mai frumoasă și incredibilă poveste. Cuvîntul-imagine este semnul distinct al artei lui Purcărete: „Cumnata lui Pantagruel – Omagiu lui Rabelais.“ Ce a continuat să mă preocupe este simplitatea cu care Purcărete îl vizualizează pe Rabelais, așezîndu-l, teatral, acolo unde îi este locul, mai presus de timp și timpuri. Nu se urmărește descifrarea exhaustivă a cărții, ci recuperarea unui spirit recognoscibil peste granițele secolelor. În montarea sa, Purcărete topește succesiunea faptelor. Ce se vede este esența obținută din procesul amintit. Cîteva teme, motive, semne, coincidența obsesiilor, nu neapărat capitolul X sau Y, ci regăsirea lor în povestea proprie a lui Silviu Purcărete despre Gargantua, despre Pantagruel și suita lor de personaje. Totul sub semnul ludicului. Se renunță la rostirea cuvîntului – este pentru prima dată cînd Purcărete optează pentru asta – iar funcția lui, vitală pentru dimensiunile narațiunii lui Rabelais, este conținută în ritmul teribil în care se joacă pe scenă. Un transfer surprinzător care recuperează forța cuvîntului în forța gestului, mișcării, expresiei corporale, mimicii actorilor. Pe ei se bazează pariul lui Purcărete și pe energia fiecăruia. Și nimic nu este demonstrativ sau ostentativ pe scena de la Sibiu unde se întîlnesc actori importanți, români, francezi, unguri, aflați sau nu la prima colaborare cu Purcărete. Două muziciene de la Budapesta, Xenia Stollar și Vera Balogh, interpretează divin, la o violă da gamba și la un flaut, compozițiile lui Vasile Șirli. Scenograful Helmuth Sturmer alege un decor esențializat, format din elemente simple – planșete și mese de lemn, obiecte uzuale, fără să elaboreze nimic sofisticat. De aceea, descoperirea ritmului de pe scenă într-un loc în care pare că nu se întîmplă nimic devine principalul suport al spectacolului, cheia lui. O atmosferă stranie, de apatie de început de lume sau, dimpotrivă, frenetică, în care personajele se deplasează în grup, cu mișcări lente, neprecizate se transformă brusc într-una ce dezvoltă o acțiune foarte concretă și foarte palpabilă. Pe scenă se practică tot felul de ritualuri ca acelea din ținutul fabulos al Jupînului Gaster. Sau ca cele din imaginația noastră, a cititorilor, a spectatorilor, din imaginația lui Purcărete tălmăcitorul vizual al lui Rabelais, a „însoțitorilor“ săi Helmuth Sturmer și Vasile Șirli și a minunaților actori care nasc stări, situații, povești, cu ironie și autoironie într-un joc delirant și istovitor. O experiență la care s-au supus cu dăruire, aducîndu-și cu toții omagiul lor lui Rabelais în anul sărbătoririi lui.
Portret foarte subiectiv
de Sanda Manu mă leagă, pe lîngă anii petrecuți împreună, multe fire, mai mult sau mai puțin vizibile. Anul acesta, cînd vîrsta ei a căpătat alte rotunjimi, în ziua Schimbării la Față, fiind mare sărbătoare trecută cu roșu în calendar și neavînd prea multă treaba de făcut, am stat, pe îndelete, și m-am gîndit la ea, la firele despre care aminteam. Mi-am acordat răgazul să le privesc, să le observ, să mă bucur de ceea ce știam dar și de ce descopeream în liniște și pace, într-o zi sfîntă. O sărbătoream astfel, în curtea mea, cu un pahar de bere rece și bună, în vreme ce fiica ei era cu ea, în intimitatea emoționantă a legăturii lor de sînge. Ele două, cu tot ce le-a apropiat sau le-a despărțit, cu amintiri extraordinare, cu sensibilitățile unor firi diferite, cu lucruri rostite sau nu, cu înțelegerea iubirii și a timpului lăsat în urmă…
O mare profesoară a școlii românești de teatru, fiica unui mare și foarte inteligent actor, Ion Manu – pomenit, cu scrierile lui, de Ioana Pîrvulescu în extraordinara ei carte despre interbelic și interbelici – soția unui actor atît de special și de carismatic, Ștefan Tapalagă, regizoare, absolventă a promoției 1956 a I.A.T.C.-ului, colegă cu Radu Penciulescu, Lucian Pintilie, Valeriu Moisescu, mama Irinei, prietenă, partener în discuții despre cărți, oameni și vremuri, bunica lui Ștefan mic, Sanda Manu poate privi cu seninătate și cu tandrețe în urmă. Are ce vedea! Am petrecut și eu multe ore și zile și nopți împreună cu Sanda Manu. I-am studiat devotamentul absolut în ideile și în oamenii în care crede, incapacitatea de a-i trăda chiar și atunci cînd se strecurau tristeți sau dezamăgiri, agitația, teribilă, uneori, de a nu greși ea cu ceva, de a nu dezamăgi ea pe cineva – la școală, la teatru, la Uniter, acasă. I-am urmărit perfecționismul și variatele lui forme de manifestare, felul în care abordează, principial, orice problemă. Chestiune de educație, de norme clare, de familie. I-am cunoscut, datorită ei, pe Radu Penciulescu și pe Vlad Mugur, doi dintre oamenii pe care îi prețuiesc și pe care îi iubesc. Necondiționat. Multe din amintirile Sandei Manu din liceu, din numele evocate, din cărțile și preocupările de atunci mi-au sunat, multă vreme, foarte cunoscut. Și n-am înțeles de ce. Tîrziu am descifrat misterul cînd, la un spectacol de la Ateneul Român, sporovoia întruna cu mătușa mea, sora tatălui meu. Aveau aceleași repere, fuseseră colege într-o clasă foarte bună a liceului „Gh. Lazăr“ din București. Vă dați seama de cît timp trăiam cu imagini care o cuprindeau pe Sanda și cît mi-a trebuit să pricep că părți din lumile noastre se suprapun, coincid în atmosfera firească de demult, în cuvinte și chiar în senzații?
Nu am fost întotdeauna de acord, n-am văzut mereu la fel un spectacol, n-am iubit aceeași oameni de fiecare dată, ne-am situat diferit față de anumite probleme, în anumite conjuncturi, am investit altfel în repere, ne-am definit, altfel, valorile. Nu mi-a fost profesoară, dar am învățat multe de la ea. Și, privind peste anii care ne-au adus împreună, peste nopțile de la București, Arcuș sau Timișoara în care fumam ca șerpoaicele despicînd în paisprezece destinele teatrului românesc, contrazicîndu-ne sau pactizînd, îmi dau seama că acest timp mi-a fost dat și ca un dar. Ca să pot recupera ceva din trecutul familiei mele, din poveștile nepovestite din tot felul de spaime, din atmosfera în care am fost crescută și din care au lipsit șoaptele sau rîsetele trecutului frumos, nobil și îndestulat. Sînt atîția mari actori care îi datorează Sandei Manu formarea, roluri importante jucate la Național, la Bulandra, la Teatrul Mic, la Timișoara, Cluj, peste tot, sau în filme. Sînt oameni care îi datorează protecția, meritată sau nu, succesul. Eu îi datorez cu totul altceva: recuperarea unor povești de familie, a unei atmosfere pe care și eu, și fiica ei vrem să o păstrăm cu sfințenie pentru casele noastre, pentru copiii noștri, pentru cei pe care I-am iubit și îi vom mai iubi. La mulți ani, Sanda!