Carol Ardeleanu (1883-1949) avea talent, dar o cultură literară improvizată, era un Eugen Barbu al perioadei dinainte de război. Romanele sale, melodramatice, inegale ca valoare, nu rămâneau necumpărate în librării. Astăzi însă nu le mai citește aproape nimeni.Iată romanul cu un titlu ieftin-spectaculos, Am ucis pe Dumnezeu, apărut în 1939. În centrul său, se află pictorul Adrian Vornicu, un om între două vârste, care locuiește în București, pe strada Clopotarii Vechi nr. 112. Acolo are și locuința, și atelierul, un pian cu coadă și pe Adela, o tânără frumoasă, care îi este și model, și amantă.
Vecinii lui sunt: locotenent-colonelul de cavalerie Iorgu Vidrașcu, în vârstă de aproape 48 de ani, și soția acestuia, Eleonor, o englezoaică din Londra, de 38 de ani; sora ei mult mai tânără, Mabel, venită în România în vizită doar pentru o lună, nu se mai întorsese acasă, de peste un an. Pictorul și amanta lui se împrietenesc cu Mabel și se vizitează zilnic.
Adrian Vornicu, fiu, nepot și strănepot de preot, fusese îndemnat de tatăl său, popa Petre, să îmbrățișeze cariera preoțească (după moartea preotesei, popa Petre părăsise parohia din capitală și păstorea în satul Vitioara). Fiul urmează Seminarul și apoi Teologia, dar își pierde credința în Dumnezeu și se abate de la tradiția familiei. Înclinația spre pictură îl determină să se dedice vieții artistice și să considere că, fiind un creator, este într-un fel el însuși Dumnezeu.
Obișnuit să ducă o viață liberă, pictorul îi comunică amantei sale că este cazul să-l părăsească, că, fiind o femeie tânără și frumoasă, își va putea întemeia o familie și își va găsi împlinirea în viață. Aceasta însă îl iubește. Mama ei și o mătușă se sinuciseseră din dragoste; văzând că este presată să plece, ea urmează exemplul din familie și se otrăvește cu arsenic.
Cu toate îngrijirile medicale, nu mai poate fi salvată. Adrian participă răvășit la autopsia iubitei sale și, ajungând într-o stare de agitație ieșită din comun, nu se mai ocupă de înmormântare; cadavrul este înhumat prin grija celor de la spital.
Apoi pleacă la tatăl său, la Vitioara, care se bucură văzându-și fiul, crezând că s-a întors la credință și că va părăsi profesia de zugrav, cum îi spunea el, pentru a o îmbrățișa pe cea de preot. Când își dă însă seama că fiul stăruie în rătăcirea sa și, cum era și foarte bătrân, moare de supărare. După două săptămâni, Adrian se înapoiază acasă cu două morți pe conștiință. Începe să aibă momente de rătăcire. I se pare că este dublat de un alt ins, Demian, cu care poartă convorbiri imaginare și pe care îl consideră un diavol.
Prietenii lui se bucură când îl revăd. Îndeosebi Mabel, care se îndrăgostise de el, și acum, după moartea Adelei, speră că va putea deveni soția lui. Într-o zi, pictorul pleacă împreună cu Iorgu Vidrașcu, Eleonor și Mabel într-o excursie și, printre altele, vizitează închisoarea Doftana. Acolo, Adrian stă de vorbă cu șase deținuți condamnați pentru crime, care se consideră puternici, un fel de Dumnezeu fiecare, întrucât curmaseră viața unor semeni, drept pe care îl are doar Cel De Sus.
Adrian face o obsesie din această idee. Într-o seară, întâlnindu-l pe băiatul servitoarei vecinilor lui care mergea să cumpere țigări, îl ucide, strângându-l de gât și lovindu-l cu o piatră în cap. În acțiunea lui nebunească aude cuvintele de susținere ale imaginarului lui prieten Demian. După săvârșirea crimei are senzația că s-a eliberat de o povară și că l-a ucis pe Dumnezeu.
Fiind surprins de doi cetățeni cu băiatul în brațe, le spune că acesta a fost accidentat și că el îl duce la spital. Dezechilibrat mintal, are mereu vedenia celor uciși direct sau indirect de el. Deși îngrijit cu devotament de Mabel (cu care a hotărât să se căsătorească și să plece împreună în Anglia) nu își mai revine.
Îl obsedează gândul că l-a ucis pe Dumnezeu. Cu toate că nu este urmărit pentru crimă, se autodenunță și, la insistențele lui, este condamnat la 10 ani de închisoare, deși ar fi putut fi absolvit de pedeapsă dacă ar fi fost declarat nebun și iresponsabil (cum era în realitate). Mabel hotărăște să se întoarcă în Anglia. Înainte de plecare, îl vizitează pe Adrian în închisoare și îl găsește pictând icoane în celulă, revenit la vechea credință. Dumnezeu are chipul tatălui său, fecioara Maria – pe acela al Adelei, iar Isus – pe acela al copilului ucis.
O doză de dostoievskianism diluat, departe de a face romanul mai profund, îi divulgă amatorismul. Va mai trece mult timp până când va apărea în literatura noastră un scriitor capabil să se inspire din Dostoievski și să se definească totuși ca o personalitate distinctă, remarcabilă prin forță și printr-un fel de magnetism exercitat asupra cititorului. Numele său: Nicolae Breban.