Figurile proeminente ale istoriei continuă să ne fascineze nu numai prin faptele lor, ci și, adesea, prin modul violent în care și-au încheiat existența. Cartea lui Jean-Christophe Buisson Asasinați (Assassinés, Perrin, 2013, reeditată anul acesta în excepționale condiții grafice, deși e vorba de o colecție de buzunar) se înscrie într-un lung șir de demersuri similare, dovadă că tema a găsit întotdeauna un public receptiv. Buisson e un bun jurnalist specializat în domeniul istoriei, face, așadar, operă de vulgarizare, dar o face cu talent și profesionalism. Când s-a decis să scrie o carte despre șefii de stat care au sfârșit asasinați Buisson a constatat că are de unde alege. S-a oprit, finalmente, la această listă: Cezar, Henric al III-lea, Robespierre, Lincoln, împăratul Maximilian al Mexicului, țarul Alexandru al II-lea, împărăteasa Sissi, arhiducele Franz-Ferdinand, țarul Nicolae al II-lea, cancelarul austriac Dolfuss, Reichsprotektor-ul Boemiei și Moraviei Heydrich, Lumumba, președintele vietnamez Ngô Dình Diém, Anwar Al Sadat, Indira Gandhi, Nicolae Ceaușescu. Se vede imediat că stau alături figuri despre care avem o imagine luminoasă și personaje sinistre, dictatori obtuzi sau criminali fără scrupule. Intenția autorului este de a înfățișa marea varietate a modalităților prin care asasinii își duc la îndeplinire planul. Elemente comune există totuși. Asasinatele sunt comise în numele unor cauze nobile, al unor principii (politice, morale) înalte. Chiar și furia dementă a ghilotinărilor din timpul Revoluției Franceze își afla o justificare în necesitatea de a elimina „dușmanii din interior“ și de a impune o nouă ordine morală. Fapt e că, de multe ori, asasinatele au consecințe contrare scopului urmărit. Țarul Alexandru al II-lea începuse un șir de reforme democratice foarte promițătoare; succesorul său, Alexandru al III-lea, le-a pus capăt. Iar moartea lui Cezar nu a salvat Republica, dimpotrivă, i-a grăbit sfârșitul.
În unele cazuri victima nu inspiră milă, ci doar repulsie. Robespierre, obsedat că se va atenta la viața lui, face în așa fel încât să lovească el primul. Nu numai aristrocrații ajung pe eșafod ci și tovarășii săi de luptă, eliminați unul după altul. Marea Teroare este un teribil masacru, nimic nu pare să-l oprească pe Robespierre care crede, precum mai târziu Troțki, în necesitatea „Revoluției permanente“. Presentimente au mai mulți dintre personajele din carte. Lincoln, de exemplu, care i-a spus într-o zi lui Harriet Beecher, autoarea Colibei unchiului Tom: „Oricare va fi deznodământul războiului, am impresia că nu voi mai trăi mult după aceea“. Moartea năprasnică a lui Alexandru al II-lea i-ar fi fost prezisă, cu 14 ani înainte, în grădina Tuileries de către o bătrână țigancă. Arhiducele Franz-Ferdinand le-ar fi spus unor rude, cu puțină vreme înainte de atentat, că presimte că va fi ucis. Și țarul Nicolae al II-lea e tulburat de profețiile macabre ale lui Rasputin. Greu de spus cât adevăr și câtă fabulație intră aici.
Care sunt resorturile care îi determină pe asasini să treacă la fapte ? Există, bineînțeles, și cazuri de dereglare psihică, de fixație maniacală: doar așa putem explica obstinația asasinului lui Lincoln sau a nevropatului care o rănește mortal pe Elisabeta de Austria (împărăteasa Sissi). Fanatismul religios și naționalismul sunt și ele la originea impulsurilor criminale (Henric al III-lea, Indira Gandhi, Anwar Al Sadat). În secolul al XIX-lea încep să fie în vogă atentatele anarhiste, în Rusia, dar nu numai. Sunt familii care, precum mai târziu clanul Kennedy, par blestemate. Istoria Habsburgilor în epoca modernă înseamnă o înșiruire de asasinate, sinucideri, decese în condiții dramatice: împăratul Maximilian al Mexicului sfârșește în fața plutonului de execuție, sora lui Sissi, ducesa de Alençon, moare arsă de vie în groaznicul incendiu de la Bazar de la Charité din Paris, fiul lui Sissi se sinucide, împreună cu iubita, la Mayerling, Ludovic al II-lea al Bavariei („Regele nebun“) moare înecat, veri, verișoare, cumnați se sting și ei prematur. Un blestem apasă și asupra Romanovilor. După uciderea țarului reformator Alexandru al II-lea, ultimul reprezentant al dinastiei, țarul Nicolae al II-lea, este lichidat, împreună cu întreaga familie, de către noua putere bolșevică. Ordinul venise chiar de la Lenin, iar scena masacrului este de o barbarie fără margini.
Ca orice francez care se respectă, Jean-Christope Buisson își manifestă în câteva rânduri sentimentele anti-americane. Într-adevăr, relațiile președintelui Ngô Dình Diém cu administrația americană sunt complicate. Este asasinarea lui, în 2 noiembrie 1963, rezultatul unui complot al CIA ? Analiza evenimentelor arată mai curând că Statele Unite (ambasador la Saigon era un politician experimentat, Henry Cabot Lodge) au lăsat lovitura de stat să-și urmeze cursul, ferindu-se să intervină în mod direct. Capitolul consacrat lui Patrice Lumumba are ca subtitlu Africanul care jena America. Ca și în cazul Vietnamului, trebuie să avem în vedere un element important: în Africa și în Asia comunismul era în plină ofensivă, după ce Franța abandonase Indochina americanii erau singura forță serioasă care încerca să stăvilească infiltrarea comuniștilor. Or, orientarea comunistă a lui Lumumba e în afară de orice dubiu: își exprimase dorința să fie ajutat de „consilieri“ și de „tehnicieni“ sovietici, are lecturi marxiste, începe să aplice măsuri tipice regimurilor comuniste – interzicerea partidelor (afară de cel marxist), arestarea opozanților, anularea libertății de exprimare etc. Ca să nu mai spunem că trupele lumumbiste trec la reprimarea feroce a revoltelor unor etnii (în Katanga îndeosebi). Lumumba e finalmente victima tensiunilor interetnice, precum și a rivalităților dintre noii lideri – Mobutu, Kasavubu și Tshombe. Ceea ce nu-l va împiedica să devină un martir al comunismului: Universitatea internațională întemeiată de sovietici la Moscova îi va purta numele. În mitologia comunistă, asasinii și personajele dubioase își găsesc ușor un loc.
P.S. În articolul de acum două săptămâni (O satiră a „minunatei lumi noi“), din motive pe care le ignor, a apărut inclusiv, inclusivă în loc de incluziv, incluzivă (scriitură incluzivă, societate incluzivă etc.). Cititorii au făcut, cu siguranță, cuvenita rectificare.