Punerea în scenă a aventurilor din Fabulă venețiană e mai
subtilă decât pare. Finalul poveștii poate fi shakespearean,
un fel de All’s Well That Ends Well, dar decorurile și personajele
principale sunt reale. Deși nu apare direct în narațiune,
baronul Corvo, pe numele lui real Frederick Rolfe, dictează
o mare parte din evenimente. Prin cercetările și mesajele
lăsate posterității, el îi determină pe ceilalți protagoniști să intre în scenariul
– mai mult bizar decât rațional – al căutării comorii. De data aceasta, e vorba
de o singură piesă, de un smarald uriaș a cărui istorie fabuloasă îi sporește
valoarea. Scriitor englez de raftul al doilea, Frederick William Rolfe a dus o
viață aventuroasă, mai întâi în Marea Britanie, apoi în Italia. Titlul nobiliar
i-a fost conferit de o ducesă italiană, care l-a adoptat. Fascinat, după propria
mărturisire, de tineri între șaisprezece și optsprezece ani, baronul Corvo nu
a amestecat, totuși, activitatea de profesor cu preferințele sale sexuale. A
căutat plăcerea mai ales în compania gondolierilor
venețieni.
Alegerea baronului Corvo drept sursă
infailibilă a informațiilor despre misterele
comorii căutate de Corto Maltese și companionii
săi e explicabilă prin viața aventuroasă a
acestuia și prin preocupările sale intelectualreligioase.
Mort în 1913, Rolfe avea toate
atributele unui personaj care a preferat
penumbra activităților clandestine și ambiguitatea
opțiunilor profesionale și politice ferme. Din
aceste motive, era cât se poate de convenabil
pentru scenariul imaginat de Pratt. Volatilitatea,
cultul secretului, sensibilitatea exacerbată, o
biografie cu multe unghere enigmatice îi
confereau credibilitate și autoritate într-un
context în care faptele palpabile erau greu de
perceput. Forțând nota, Hugo Pratt îl pune
pe baronul Corvo să compună o scrisoare pe
care Corto Maltese o va descoperi mulți ani
mai târziu. Prescient și lucid, el îl definește
pe găsitor drept un „seducător frustrant și
frustrat“ – ceea ce poate fi o etichetă de la care
începe construcția unui portret complex.
O persoană inspirată de realitate e și
Louise Brookszowyc, care are trăsăturile
faimoasei actrițe de film din Jazz Age-ul anilor
1920 și 1930, Louise Brooks. Deși biografiile
lor nu coincid, asemănarea fizică e frapantă
– mai ales dacă ne gândim la cel mai cunoscut
rol al ei, Lulu, din Pandora’s Box. Hugo Pratt
mărturisea în discuțiile cu Dominique Petitfaux
că a întâlnit-o pe Brooks cu ocazia unei vizite
în Statele Unite, făcută împreună cu o echipă
de filmare a RAI. Fosta mare vedetă de cinema
locuia, uitată de lume, aproape octogenară,
într-un oraș din statul New York. Într-un alt
loc, autorul revine cu detalii suplimentare
despre întâlnirea din 1983 cu actrița descrisă
drept „fata-afiș a unei generații“:
„Trăia singură într-un mic apartament
din Rochester. Avea pe atunci șaptezeci și
șapte de ani și mi-a făcut la început impresia
unei bătrânici în rochie de casă. Apoi i-am
recunoscut ochii, iar regăsirea acelei priviri
m-a tulburat. A ieșit din cameră pentru câteva
minute și când s-a întors arăta splendid. Se
îmbrăcase, se machiase și era fermecătoare.
Prietena care avea grijă de ea – urmașă
de imigranți italieni care țineau o pizzerie la
Rochester – ni s-a alăturat și am început să
vorbim cu multă lejeritate. S-a înțeles imediat
cu Patrizia Zanotti. După vreo oră de conversație,
am remarcat în bibliotecă un album cu Valentina,
personajul lui Crepax, și Fabulă venețiană.
Observându-ne interesul, ne-a explicat că un
desenator italian, Guido Crapax, i-a scris și i-a
trimis unul din albumele lui și un altul de un
anume Hugo Pratt. I-am spus că acel Hugo
Pratt sunt chiar eu. A fost încântată și mi-a
spus că i-a plăcut mult povestea mea. Vincenzo
Mollica și operatorul au filmat o parte din
conversația noastră, care a fost ultimul ei interviu. A murit doi ani mai târziu“.
(Pratt, 1991: 150-151).
La mijlocul distanței dintre realitate și ficțiune se află Hipazia, care
se credea reîncarnarea matematicienei, astronomei și filozoafei
neo-platoniciene, Hypatia, care a trăit în Alexandria la răscrucea
secolelor IV și V și s-a bucurat de faima de mare învățătoare și
povățuitoare. Deși se afla în termeni buni atât cu păgânii, cât și cu
creștinii, a fost ucisă de o gloată la instigarea acestora din urmă.
Motivul l-a constituit implicarea ei în treburile politice ale cetății. Există un
tablou sugestiv al Hypatiei, din 1855, datorat lui Charles William Mitchell,
inspirat de o scenă descrisă în romanul din 1853 al lui Charles Kingsley,
Hypatia, care a constituit și sursa de inspirație a lui Hugo Pratt, care îl citise
în copilărie, în colecția Sonzogno:
„Am găsit a fi formidabilă această istorie a popoarelor și a credințelor
care se amestecă. Asemeni lui Henry de Vere Stacpoole, Kingsley era fiu de
preot și, ca Laguna albastră, romanul lui e puțin erotic. Ambii scriitori țin cont
de interdicțiile victoriene, dar, pe de altă parte, se află în căutarea eliberării
sexuale, cu o tentă ușor morbidă.
Kingsley a scris despre Hypatia o poveste extravagantă. Și ce e cu acel
incendiu al bibliotecii cu Alexandria? Poate pentru că ea conținea lucrări care
contestau creștinismul. Pentru Părinții Bisericii, toate acele lucrări erau
considerate erezii. Și cine a salvat cultura Antichității? Arabii! Mă gândesc
la inși precum Harun Al Rașid, Saladin… Atunci când ajungeau într-un loc,
mongolii ucideau pe toată lumea, cu excepția Înțelepților și a bibliotecilor“
(Petitfaux, 1990: 101).
Dacă, în privința Hypatiei, opiniile lui Hugo Pratt coincid, în linii mari,
cu datele istorice existente, versiunea sa asupra dispariției Bibliotecii din
Alexandria e pură ficțiune. Așa după cum atestă numeroase surse, n-a fost
vorba de un singur incendiu devastator, care ar fi dus la arderea până la
temelii a acesteia. Declinul bibliotecii a început cam în jurul lui 145 î.H., când
Ptolemeu al IV-lea Physcon a decis alungarea din Alexandria a intelectualilor.
Ulterior, în timpul războiului civil roman, o parte din colecțiile Bibliotecii a
ars, vinovat fiind Iuliu Cezar. Au urmat peste
două secole de neglijare și subfinanțare, astfel
încât atunci când, în urma invaziei trupelor
reginei Zenobia din Palmira, romanii au
contra-atacat, au distrus și ceea ce mai rămăsese
din Bibliotecă. A pune acest dezastru pe seama
creștinilor e nu doar un neadevăr, ci și o
manipulare grosieră, nedemnă de un intelectual
care se respectă. Prin astfel de considerații,
„anarhistul“ Hugo Pratt se dovedește a fi un
înainte-mergător al progresismului de astăzi.
Ascuns sub masca profesiei
– Poetul – Gabriele D’An –
nunzio ilustrează latura
pitorescă a Veneției. Fantast
și ridicol, el e purtătorul
unor mesaje care, în anii
următori, își vor lăsa amprenta, în mod tragic,
asupra destinului Italiei și al Europei. În
momentul întâlnirii cu Corto Maltese, idila
lui cu fascismul era abia la începuturi. Erou
al Primului Război Mondial, D’Annunzio și-a
descoperit vocația politică în contextul
protestelor împotriva Conferinței de Pace de
la Paris. Rezultatul direct al radicalizării sale
l-a constituit proclamarea Regenței Italiene
Camaro, din Fiume, unde s-a proclamat duce.
Constituția gândită de el a fost sâmburele
din care s-a dezvoltat viziunea corporatistfascistă
a lui Benito Mussolini. Oficial,
D’Annunzio n-a făcut parte niciodată din
partidul fascist, deși, paradoxal, ideile sale
au stat la baza acestei mișcări. Ultra –
naționalismul său a avut mereu un aer de
carnaval – lucru pe care Hugo Pratt l-a spe –
culat cu abilitate, transformându-l într-un
element de decor al Veneției sale fantaste, în
care visele de îmbogățire mergeau mână în
mână cu cele de dominație politică.
Personaje reale sunt și fasciștii Stevani
și Boselli. Boselli era un unchi al lui Hugo
Pratt, iar Stevani vizita și el adeseori familia,
fiind îndrăgostit de o mătușă a artistului. De
altfel, nu era o raritate ca în primii ani ai
fascismului italian membrii ai partidului să
fie și evrei. Componenta anti-semită a fascismului
datează din 1938, după înțelegerea lui Mussolini
cu Hitler. Pratt menționează că Serenissima,
fascia venețiană, a fost înființată de bunicul
lui. Acel bunic îl cunoscuse pe D’Annunzio și
își dăduse seama cât de apropiată fusese
gândirea lui de ideologia fascistă. Multe
cântece și lozinci din vremea lui Mussolini
fuseseră concepute de vizionarul care dorea
să readucă pe tărâm italian gloria imperială
– fie ea și sub forma unei minuscule și efemere
republici.
Împrejurările tulburi ale ascensiunii
fascismului italian ofereau un cadru ideal
pentru o povestire de factura Fabulei venețiene.
Amestecul de vise, idealuri, aspirații
disproporționate, interesul pentru ocultism și practicile esoterice nu erau
un lucru neobișnuit în epocă. După cum se știe, mulți dintre cei care aveau
să alcătuiască elita politică și criminală a Celui de-al Treilea Reich erau
pasionați de legende medievale, de căutarea Graalului, de aventurile cavalerilor
teutoni. În Italia, așa cum observă și Hugo Pratt, „fascismul era și el în căutarea
unei lumi mitice, pe care a găsit-o în legendele despre nașterea Romei.
Plecaseră în căutarea lupoaicei… Fascismul italian nu avea la îndemână o
lume precum aceea gotică, a germanilor, plină de legendele lui Wagner, sau lumea celtică a legendelor arthuriene. Dispuneau doar de Roma antică.
Fasciștii au inventat ideea că fiecare oraș avea un nume secret. Roma devenea,
prin inversare, Amor, și merseră până acolo încât să susțină că acest amor
era pentru o floare nouă, care era Addis-Abeba (numele acesteia înseamnă
„floare nouă“). Au inventat multe lucruri de acest fel pentru a-și justifica
tâmpeniile“ (Petitfaux, 1990: 102).
______________
Petitfaux, Dominique, 1990. De l’autre côté de Corto. Hugo Pratt – entretiens
avec Dominique Petitfaux. Tournai: Casterman.
Pratt, Hugo, 1991. Le désir d’etre inutile. Souvenirs et réflexions. Paris: Robert Laffont.