GAIA VINCE, născută în 1973, este o cunoscută jurnalistă și rea- lizatoare de emi- siuni dedicate științei. Are dublă cetățenie, britanică și australiană, și a fost redactor la „Nature“ și „New Scientist“, iar actualmente scrie pentru „The Guardian“ și BBC. Prima ei carte, Adventures in the Anthropocene: A Journey to the Heart of the Planet We Made, scrisă în 2015, a primit Premiul Royal Society Winton Prize for Science Books, fiind prima femeie care a câștigat această prestigioasă distincție.
„Am scris această carte pentru a răspunde unei întrebări pe care o consider fundamentală: Cum am ajuns să fim așa de diferiți față de celelalte animale și cum am reușit să ne schimbăm destinul – și nu doar destinul nostru, ci și pe cel al întregii vieți de pe Pământ?“, scrie Gaia Vince, autoarea unei eseu strălucit despre care s-a scris, între altele, că e o epopee a evoluției omenești, în care autoarea sa „face salturi istorice amețitoare, întrezărind legături neașteptate între arheologie, antropologie, genetică și psihologie“. Despre aceast eseu – Focul, limbajul, frumusețea, timpul. Cum au depășit oamenii legile firești ale evoluției (ediție în limba română la Editura Humanitas, 2022), despre legătura dintre genetică, mediu și cultură este vorba în acest interviu exclusiv pentru România literară.
Cristian Pătrășconiu: Viața este o întâmplare, un miracol?
Gaia Vince: Fără nicio îndoială. Este un miracol – atât cât știm până acum ne poate duce la această idee, că viața, viața noastră în mod particular, este ceva extraordinar. Ar mai fi ceva care poate fi adus în discuție: în afara planetei noastre, după câte știm până la acest moment, este singura unde există viață; încă un argument pentru a spune că este ceva cu adevărat miraculos.
Transcendența – de ce transcendența? De fapt: de ce este acesta un cuvânt (un cuvânt foarte important pentru opera dumneavoastră) care poate semnaliza foarte puternic o viziune – despre viață, despre evoluție? (nota mea, C.P.: titlul original al cărții apărută în limba română al Gaiei Vince este „Transcendence: How Humans Evolved through Fire, Language, Beauty, and Time)
Cred că este obligatoriu să facem o precizare: cuvântul „transcendență“ are un înțeles sensibil diferit, așa cum îl utilizez eu, decât în alte contexte. Și, cu siguranță, este diferit de înțelesul teologic, religios – cu care poate că sunteți mai obișnuiți aici, în țara dumneavoastră. Eu nu ofer în eseul meu care începe cu această formulă – și nici în altele, de fapt – o perspectivă religioasă; eu vin din câmpul științific și acesta este unghiul din care privesc ceea ce numesc „transcendența“, „depășirea“. Ei bine, alegând să utilizez anume acest termen – care, în limbajul de nisip, religios, are și în limba engleză o conotație evident creștină –, am dorit să provoc ceea ce s-ar putea numi o schimbare de paradigmă. În creștinism, așa cum știm prea bine, Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său și mai apoi au fost create restul viețuitoarelor; ceva însă este mereu „deasupra“ – și despre acel ceva, în sensul religios, putem să ne referim cu termenul de „transcendent“. Însă, dacă privim lucrurile din perspectiva științitică – și eu aleg să fac aceasta, desigur – vom vedea că este mult mai logic să spunem că omul este o altă specie, una care marchează o evoluție ieșită din comun. Progres, evoluție, depășire – transcedere, deci! Știm despre Charles Darwin, știm despre copacul vieții și despre evoluția vieții – dar faptul că știm aceasta nu este niciodată suficient. Pentru că – și aceasta este ceea ce spun în eseul meu – e ceva cu adevărat extraordinar și diferit cu evoluția oamenilor. Și putem să spunem aceasta în mod direct, comparând cu alte animale – pentru că evoluția noastră a oamenilor este cu totul spectaculoasă și mult mai amplă și mai profundă decât ne permiteau datele biologice „de pornire“, decât se părea că ne dictau acestea. De ce s-a întâmplat una ca asta?
Și: de ce? Care e răspunsul dumneavoastră?
Viața – viața oamenilor în modul cel mai complex, desigur – evoluează (și) prin ceea ce se transmite la nivel genetic. Au loc evoluții sau involuții, mutații care sunt potențate sau, dimpotrivă, care sunt diminuate de presiunea mediului. Nu folosesc termenul de „mediu“ într-un înțeles specific – de mediu geografic, ceea ce s-ar putea înțelege intuitiv – ci într-un sens larg și complex. Imităm și îmbunătățim. Înaintăm prin imitație, alegând – și la nivel genetic – de regulă variante care aduc progrese. Și formulele acestea sunt firești pentru evoluție; sunt legi firești ale evoluției. Însă ceea ce țin neapărat să mai spun e că acestea nu sunt suficiente, că e nevoie de ceva adițional pentru a ajunge la formidabilul miracol care este ființa umană. Și aici intervine ceea ce am putea numi „evoluția culturală“. Evoluția are mai multe trepte, așadar: este biologică, ține de mediu și e, de asemenea, culturală.
Este o triadă oarecum…
Exact – aceasta este triada evoluției. Noi depășim (și ne depășim pe noi înșine astfel) informațiile genetice, informațiile lumii care ne înconjoară și informațiile culturale. Din toate suntem făcuți, din toate acestea ne „hrănim“.
E un accent mai greu care trebuie să cadă pentru ceea ce numiți „informații culturale“?
Desigur – pentru că acestea ne fac mai supli (mai „fit“) în procesul de supraviețuire. Însă, în privința evoluției umane, lucrurile se întâmplă împreună, nu separat. Ne schimbăm din punct de vedere al genelor, schimbăm mediul, schimbăm perspectiva larg-culturală – toate acestea trei „lucrează“ împreună și creează ceva profund diferit de ceea ce se întâmplă cu restul animalelor.
Factorii pe care dumneavoastră îi inventariați ca fiind decisivi pentru evoluția umană, factorii-cheie sunt în număr de patru: foc, limbaj, frumusețea, timpul. Dintre toți patru, care este cel mai important? Sau e inutilă o ierarhizare a acestora?
Nu fac un clasament, nu trebuie să punem acești termeni într-o ierarhie. Toate patru aceste elemente sunt foarte importante. Privind istoria umanității prin „lentila“ tuturor acestora patru, vom înțelege, într-un mod cred eu mai elevat, ce înseamnă a fi om, ce este o ființă umană.
Ce am fi fost dacă nu am fi descoperit focul? De fapt: am mai fi fost?
Cimpanzeii încă nu au descoperit focul – în felul în care acesta a fost descoperit de oameni….
Un mare scriitor rus – Dostoievski – spune/ scria că: frumusețea va salva lumea. Credeți că e suficientă frumusețea?
Viața lui Dostoievski a avut mai multe momente foarte dure. El a supraviețuit, a trecut prin clipe extreme de tortură, a trebuit să se adune și să meargă mai departe. În mintea lui a găsit această forță – inclusiv această idee despre frumusețe care face parte dintre înțelesurile pe care noi le dăm lucrurilor și experiențelor. Sensul este foarte luminos; vom fi mai buni dacă vom fi împreună, vom fi mai puternici dacă vom coopera unii cu alții; viața va fi mai frumoasă dacă există un scop al ei. Toate acestea sunt foarte importante pentru a trăi și chiar – da, inclusiv în cazul lui Dostoievski – pentru a supraviețui. Așadar, da, și eu trebuie să îi dau dreptate – frumusețea va salva lumea.
De ce suntem atât de receptivi la frumusețe? Ce face frumusețea din noi, cu noi? Ce poate face aceasta?
Noi dăm înțelesuri lucrurilor, valorizăm ceea ce este în jurul nostru și ceea ce se întâmplă cu noi sau în noi. Pentru că nu suntem siguri că există valori obiective, pentru că mulți dintre noi credem că nu există asemenea valori obiective, le punem noi. Valorizăm; este ca și cum ne-am premia. Din ceea ce valorizăm, observăm în timp ceea ce ne pune laolaltă, ceea ce ne face să fim eficienți în actele noastre de colaborare – și acolo valorizăm și mai mult. Unul dintre marile succese ale ființelor umane este faptul că noi putem colabora în grupuri mari sau foarte mari. Sigur – ați putea spune că există și alte ființe vii care pot colabora în numere foarte mari. Nu e chiar așa; colaborarea lor nu are același profil complex precum este cazul colaborării între oameni. La ele – la furnici sau la albine, bunăoară, dar și la alte ființe – totul este genetic. E codarea lor genetică – și ele fac tot posibilul pentru ca acest cod genetic să treacă mai departe. Însă e altceva decât colaborarea între oameni. Noi colaborăm cu necunoscuți, întemeiem familii și ne punem viața în pericol pentru a ne apăra familia. Nu e numai despre gene și nici măcar, în primul rând, nu e despre ceva genetic. Este despre felul cum valorizăm, despre cum și ce „premiem“, cum și ce prioritizăm. Frumusețea este unul dintre marile premii. Noi suntem puternici individual, dar suntem cu mult mai puternici în grupuri, pentru că putem colabora așa cum o facem, ca nici altă ființă. Știm că putem avea încredere în grup, în cei care fac parte dintr-un grup atunci când avem sentimentul că facem parte dintr-un fel de familie culturală. Spunem sau subînțelegem aceasta: tu faci parte din aceeași familie cu mine, pentru că tu, la fel ca și mine, pariem pe aceeași frumusețe.
Știm ce este timpul? Sau acesta are un mister al lui – de nepătruns?
Dacă privim așa lucrurile, atunci le privim dintr-o perspectivă filosofică. Timpul, altfel, e o realitate obiectivă, impenetrabilă. Să luăm timpul care compune durata unui an – acesta este obiectiv, are o anumită „cantitate“, un anumir număr de zile, de ore, de minute, de secunde. Pe de altă parte – și aici lucrurile sunt și mai interesante –, noi inventăm timpul. Avem în mintea noastră diverse forme de timp. E un timp care e mai lung sau mai scurt, mai plin sau mai relaxat – timpul acesta, să îi spunem interior, depinde de biologia noastră, de mediu, de percepțiile noastre (care sunt, ele însele, configurate cultural), de alte și alte inputuri. Felul în care am ales să lucrez eu cu timpul în eseul meu e să caut această realitate obiectivă, ea să mă orienteze.
De ce noi, oamenii, nu putem să vorbim într-o singură limbă, doar într-o singură limbă? De ce vorbim în atât de multe limbi?
Invențiile noastre culturale, toate comportamentele noastre ghidate cultural au evoluat – așa cum noi înșine am evoluat. Evoluând, s-au diversificat – ceea ce înseamnă că au apărut diferențe, mai mici sau mai mari. La fel stau lucrurile, schimbând ceea ce este de schimbat, și cu limbile sau cu diversele forme de limbaj. Totul curge, totul evoluează. Au fost inventat noi cuvinte, noi modalități de a vorbi, noi fraze. Și atunci când două sau mai multe limbi ajuns la puncte de confluență, ele fac schimb unele cu altele. În limba română este simplu de dedus că există unele cuvinte englezești, unele cuvinte rusești – slave, unele cuvinte italiene, unele cuvinte latine. Cuvintele acestea ajung să „trăiască“ împreună – și lucrul acesta devine ceva perfect normal. Nu avem cum să vorbim numai și numai o singură limbă. Această idee este o fantezie frumoasă. Eu nu îmi imaginam un moment când o lume atât de diversă cum e lumea oamenilor să vorbească o limbă și numai o singură limbă. Peisajul limbilor și al limbajelor noastre este atât de bogat și atât de divers. Să nu uităm, de asemenea: am pierdut o mulțime, pur și simplu o mulțime de limbi și de limbaje și vom mai pierde. Pentru că așa ceva este în firea lucrurilor.
Pe cale de consecință – cultură la singular sau cultură la plural?
Culturi. Neapărat la plural, cu diferențe și cu multă bogăție.
Suntem – noi, oamenii – mai degrabă foarte, foarte diferiți sau foarte foarte asemenători?
Focul, limbajul, timpul, frumusețea – cum ne raportăm la toate acestea – ne spun că suntem diferiți, uneori foarte diferiți. Pe de o parte însă, din punct de vedere biologic, suntem la fel – chiar suntem asemănători. Pe de altă parte, dintr-o perspectivă larg-culturală, suntem foarte diferiți. Culturile noastre, culturile în care trăim și care ne „hrănesc“ sunt foarte diferite: avem limbi diferite, avem sisteme de organizare diferite, credințe diferite, mâncare foarte diferită. Or, toate acestea sunt în noi, s-au așezat în noi și, într-un anume sens, ele ne fac. În această privință, desigur, suntem foarte diferiți.
Am putea spune că, dintre toate elementele-cheie ale demonstrației pe care o faceți în eseul dumneavoastră, cultura face diferența?
Chiar așa și este. Cultura – în înțelesul ei general, generos.
Care este comoara noastră cea mai prețioasă? Vreau să spun – pentru noi, ca ființe umane…
Probabil faptul că putem colabora. Ideea de colaborare între oameni este una de o complexitate ieșită din comun. Este o mare poveste – care are și o dimensiune genetică, dar care, în mod decisiv, este mult mai mult decât atât. Este uluitor în câte feluri pot colabora oamenii și la ce nivele de subtilitate. Faptul acesta de a fi, cum să spun, foarte colaborativi reprezintă, foarte probabil, pentru ființele umane cel mai important instrument de supraviețuire, de a înfrunta provocările și de a le face, de asemenea și de transformare. Găsesc că, da, aceasta este probabil cea mai prețioasă comoară a noastră.
Dacă suntem așa de colaborativi –așa cum spuneți dumneavoastră, și cum cred și eu de altfel –, de ce, totuși, suntem și atât de distructivi?
Chiar suntem distructivi? La ce anume vă referiți?
Războaie, crime, violență foarte multă…
Nu le neg, nu neg toate acestea și nici faptul că fiecare secol este plin de crime de tot felul. Sunt, dar nu sunt tot timpul și nici măcar în majoritatea timpului. Când Rusia a invadat Ucraina, ca să dau doar un exemplu foarte recent, pentru mulți dintre noi, aceasta a fost un șoc uriaș. Este ceva teribil ce se întâmplă acolo. Nu ne-am putut imagina că așa ceva se poate cu adevărat întâmpla. În secolul 21 nu ne-am putut imagina că una ca asta ar mai fi posibil; este un eveniment ieșit din comun, foarte straniu, de o duritate extremă. În tabloul mare al evoluției umane, aleg versiunea alternativă: suntem, totuși, mult mai colaborativi decât suntem conflictuali.
Evoluția umană este un singur râu sau există mai multe râuri?
Mai multe, cu siguranță. Și de mai multe feluri. Și, neapărat, care se întrepătrund.
Putem trăi fără povești?
Ca ființe umane, nu, nu cred că putem trăi. Poveștile sunt moduri de a comunica și reprezintă felul nostru de a înțelege lumea. Nu putem trăi fără ele.
Ați vorbit în mai multe rânduri despre povestitori – inclusiv în sensul acesta: cei mai buni povestitori sunt cei mai iubiți oameni. Vă mențineți această idee?
Există unele locuri în lume unde valorizarea celor mai buni povestitori este maximală. E o idee foarte frumoasă. Nu vânătorii, așadar, ci povestitorii!
Un citat
„Suntem indivizi concreți, prinși într-o existență temporală, dar suntem totodată șiruri de date într-o rețea, amintiri, formatori de opinie și o parte din măreția lumii. Deciziile noastre de astăzi au consecințe mult mai importante, care ne insuflă responsabilitatea de a deveni strămoși buni, de a gândi dincolo de situația actuală și de a călători în timp tot mai departe și de a ne imagina bunăstarea a miliarde de oameni care vor trăi într-o lume pe care o clădim în prezent. În urmă cu mai multe secole, conducătorii poporului irochez indian din America de Nord au creat o «administrare pe șapte generații», instruind oamenii să ia în considerare impactul fiecărei decizii asupra copiilor acestora peste șapte generații. În cele câteva decenii prețioase în care Pământul este al nostru, în timp ce ne bucurăm de grădinile plantate de strămoși, nu trebuie să furăm umbra descendenților noștri“.
(Gaia Vince – Focul, limbajul, frumusețea, timpul. Cum au depășit oamenii legile firești ale evoluției)
Notă: Gaia Vince a fost prezentă în România anul acesta, în luna mai, la Conferințele Humanitas de la Ateneul Român din suita „Despre lumea în care trăim“. Cu această ocazie, cercetătoarea și scriitoarea britanică a conferențiat despre „Cum au depășit oamenii legile obișnuite ale evoluției?“. Dialogul de față a fost realizat cu acel prilej. Mulțumim tuturor celor care, cu atâta generozitate, l-au făcut posibil.
