Nicolae Prelipceanu este unul dintre cei mai importanți poeți șaptezeciști, după paradigma critică stabilită/ imaginată de Laurențiu Ulici, care are capacitatea de a se reinventa de la carte la carte, de la etapă la etapă, de a păstra o prospețime a discursului care îl menține într-o primă linie (iluzorie?) a poeziei române contemporane. Ultimul volum de poezie, funa máro (Editura Cartea Românescă, 2022), este o probă de știință a scrierii textului, tonul este colocvial, cititorului i se oferă statutul de rezoneur la toate câte se petrec „poetic“ în fiecare poem în parte. Dacă în volumele de acum câteva decenii, metafizica lua fața „epicului poetic“, cu o poezie hipertrofică, exuberantă, care devia în viziune, de această dată prevalează serenitatea, tonul calm, de înțelepciune care nu mai așteaptă vreun răspuns de la vreo instanță pământeană sau de aiurea. Dacă poetul, în genere, trăiește „în numele cuiva“, disociind eul poetic de eul empiric, în cazul volumului funa máro Nicolae Prelipceanu mizează, cel mai adesea, pe imagini ieșite din „cadrul realului“ pe care le orientează spre ireal, metafora este dilatată cu ajutorul imaginației ca premisă a dezvoltării narative sau descriptive. Pe acest fond, chiar istoria este dată la întors, realitatea este/ pare astfel mult mai subtilă (și mai paradoxală) decât ne-o putem închipui: „în dimineața aceea mă trezisem cu un ceas mai devreme/ și mi se părea că sunt exagerat de bine dispus/ de unde toate astea mă întrebam doar luuumea/ e la fel de tristă și de nefericită ca și ieri ca și alaltăieri/ ca și mâââine/ pe urmă se făcu deodată lumină și aflai primele știri/ kim jong nu ceruse astă noapte azil politic în coreea de sud/ putin îi ceruse lui trump dar și theresei may cam același lucru/ juca și el ca omul la două capete/ celei din urmă i-a și spus cu o voce tremurătoare/ și cu semnul întrebării în coadă/ may I/ toate se petrecuseră în timp ce dormeam dus/ și nici nu visam ce-o să aflu a doua zi adică în dimineața/ despre care vă spun/ ba mai mult istoria însăși se rescria rapid și radical/ sub ochii mei/ și în urechile mele mirate dar încă ciulite ….“ ș.a.m.d. (text vesel despre o lume tristă)
O consistentă parte a cărții se numește „patrioticéle“ și adună poeme care îngână o realitate confuză, amorfă, tristă în fond, despre o lume care nu reușește să își găsească cadența care să o scoată din cercul vicios al amăgirii și autoamăgirii. Există, astfel, un transfer de mesaj dinspre publicistica lui Nicolae Prelipceanu, susținută și persuasivă, scrisă vreme de câteva decenii, spre poezia cu accente sociale, tonul fiind, însă, unul deceptiv: „ia priviți ce frumos cad frunzele toamna și ce frumos cresc mugurii primăvara/ și ce frumos cresc copilașii prin leagăne și ce frumos se fac mari/ și încep să știe și încep să creadă cam tot ce le spun ticăloșii și derbedeii/ și cât de frumoși sunt ei așa rași în cap și amenințători ca o ceată de sălbatici/ și/ și mai ce și mai ce întreba el mirat/ și nimic spusei văzându-i pe câțiva că se și îndreptau spre mine/ cu priviri furioase și răngi în mâinile drepte/ și nimic și nimic strigai dar în zadar ei m-au ajuns (…)“ (patriotica). În această lume lipsită de rost, care evoluează hamletian pe marginea gropii, revolta este, prea adesea, „în genunchi“, fără efect, consumându-se într-o stare de retractilitate dureroasă: „cât timp vor rămâne în memoria voastră/ toți cei care/ au trecut valvârtej pe-acolo și nu s-au oprit niciodată/ aceasta e întrebarea dragă hamlete/ a fi sau a nu fi e și ea acolo dar dincolo stă/ cea de mai sus/ și ce dacă ai fost/ ce dacă ești/ ce dacă nu te mai ține minte nimeni ca pe-o furnică/ sau ca pe-un elefant/ dacă nu ești materie pentru memorie/ de ce ești de ce-ai fost de ce ai să fii/ de ce să te naști/ întrebări fără rost/ puse aveți dreptate de un naiv/ care mai credea până ieri/ că a fi om e altceva/ e altcineva omul care/ rămâne în picioare/ sau chiar și-n genunchi dar mai e/ va mai fi/ o urmă luminoasă/ în locul umbrei lui care s-a stins“ (revoltă în genunchi). Nu lipsește nici pamfletul, poemul derbedeilor, care deschide cartea, este un amestec de imprecație și blestem, adresat unor instanțe improvizate, întâmplătoare, dar care deturnează/ au deturnat istoria și destinele celor care sunt „jumătate oameni, jumătate vânt“ și care mărșăluiesc fără nicio țintă: „corcituri spurcăciuni nefericiți endemici și purtători de putreziciune/ asta sunteți/ sau ați fost odată în cazul în care nu mai sunteți deloc …(…)“.
Poemul cu elemente autobiografice, anecdotice chiar, de tipul jurnalului liric, sau de evocare târzie cu accente de nostalgie care e „un fel de tristețe care face bine“, este bine reprezentat în volum. Câteva secțiuni ale cărții, „trecutele și trecuții“, „ultimele credeam“ și „după ultimele credeam“, se înscriu în această notă evocatoare. Un „poem pomelnic“ trece într-o înșiruire aleatorie numele poeților „petrecuți“ de pe lumea asta, cunoscuți/ apropiați de Nicolae Prelipceanu, o istorie a poeziei recente, (și) de ce nu un calendar cu noii mucenici ai poeziei românești: „și ion și marius și virgil și petre și daniel și gheorghe și matei/ și mircea și mircea și dan și tudor dumitru și marcel constantin și cristian/ și laurențiu și laurențiu și sandu și cezar și nichita și lucian/ și marian și nicu-nicolae și george-nino/ și maria-luiza și dana și mihai-mișu și mihail-mișu și grigore/ și negoiță și damian și ioanid/ și toți ceilalți cu tot neamul lor cel făcător/ de poezie și de proză și de literatură și de altele/ dintre cele care se uită și care nu se uită …“ ș.a.m.d. „Casa Monteoru“, fostă sediu al Uniunii Scriitorilor, acolo unde viața literară a căpătat consistență vreme de bune decenii, a fost restituită urmașilor foștilor proprietari, după Revoluție. Poemul sala oglinzilor evocă atmosfera de altădată, noii proprietari au restaurat totul, numai că din oglinzi și din pereți nu au putut să extragă, să îndepărteze urmele/ umbrele celor care au înnobilat locul și care ies din când în când, intempestiv, la lumină: „(…) octaviani paleri și marini preda și nichita stănești și zaharii/ stancu și popești și blandianele și dumitriele/ și manoleștii și simionii și tudoranii și jebelenii și ulicii și ciobanii și agopienii și laurenții și baltagii și geodumitreștii/ și pituții și păuneștii și mugurii și drăgănoii și casianele/ și mazileștii și zacii și robeștii și raicii și alții și alții…“. Oricum, suntem rodul/ produsul propriului trecut, care vine din urmă, care nu minte, nu păcălește, nu îndreaptă nimic din erorile trăite, care este măsura exactă a veșniciei fiecăruia: „îl văd cum face pași/ din ce în ce mai mari/ în fața mea/ -i tot mai departe/ mi-a înghițit prezent și viitor/ cu lăcomie/ și știu că n-am să-l pot ajunge/ cu vreo secundă/ sau cu-n gând răzleț/ el e stăpânul absolut/ el nici nu e/ decât un fum/ și-o fâlfâire de aripă-ndepărtată/ cu care șterge tot/ mă șterge și pe mine/ iar cursa mea-i zadarnică/ o știu/ și e târzie/ totul e târziu“ (trecutul). Dar nimic nu este pierdut, spune poetul, există un moment „când anii se vor întoarce“, în spiritul unei circularități a timpului: „o să fim iarăși aici împreună/ o să mai spunem o dată aceleași cuvinte/ pe care n-am îndrăznit/ atunci prima oară/ la trecerea lor/ fulgerătoare// de data asta poate or să aibă/ mai multă răbdare/ și-or să ne-aștepte/ până când ne vom trage/ picioarele grele/ pe urmele lor// când anii se vor întoarce pe dos/ or să ni se arate-n sfârșit/ mecanismele care-i pun în mișcare/ toate cețurile colorate/ care ne înghit nouă/ secundele// dar o să fim departe/ și totul va fi din nou ca atunci/ prima dată/ când s-a-ntâmplat să le ieșim în cale/ fără să știm unde suntem/ și cine-i acolo/ în spatele nostru/ de unde veneau/ de unde veneam“.
Dincolo de această lume de „personaje poetice“, care locuiesc amintirea și memoria, pe ecranul interior al poeziei alunecă peisaje și semne dintr-o mitografie personală, un fel de „reziduuri spectrale“ (cf. Hugo Friedrich) ale unui trecut destrămat, forme grimasante vorbesc metonimic despre o anume stare a eului: „a fost o sirenă pe un perete demult/ o chemare târzie și fără ecou/ căci sufletul nostru era/ vai de mine/ mai nou// am râs noi atunci de sirena aceea/ din sulina altor vremi/ funa maro strigam/ tu de cine te temi// însă ea/ nu se temea/ și se estompa/ umbr a ei/ iar apoi/ după ea/ chiar și noi“ (funa máro).
Un „autopamflet“ esențializează poetica lui Nicolae Prelipceanu, din acest volum, criza lumii este criza personală, degradarea lumii este consecința degradării personale, cuvintele au devenit forme fără conținut și nu mai comunică adevărurile inițiale, cu care poetul își decora timpul inaugural, care deborda de fecunditate: „aș fi vrut să-mi intitulez aceste rânduri ura de sine/ aș fi vrut să-mi demolez prin ele tot ce am construit vreodată/ numai că privind în urmă constat că nu am construit nimic/ altceva decât acest cadavru în devenire/ această carne putredă care mai stă pe mine un timp nedefinit/ aceste cuvinte și ele putrede împotriva cărora mă ridicam altădată/ cu energia specifică vârstelor/ iată nu mă mai pot privi în ochi …“. Regretul, dacă există, nu trebuie să fie pentru ceea ce pierzi la un moment dat, la un oarecare punct final, ci trebuie să fie pentru ceea ce ai pierdut trăind, încâlcit în incoerențele zilelor și clipelor, împins din urmă nu de luciditate, nu de o „știință de a trăi“, ci de întâmplare, de un conformism care ne consumă timpul vieții până în cele mai mici detalii: „te-ai temut te-ai scurs prin viață așa cum se scurg/ lichidele murdare prin canalele ascunse și prin rigolele deschise uneori/ purtând cu ele purtând cu tine tot ce nu ar fi trebuit să accepți/ tot ce ar fi trebuit să refuzi de la început/ ai căutat liniștea și nu ai avut curajul să-ți dai foc precum jan palach la praga“. Energia semantică a poemului este conferită de această pierdere consimțită, regăsirea în miezul fiecărei clipe fiind, de fapt, o negăsire. Iar privirea unui alter ego, „cel dinlăuntrul umbrei“, din interior, fiind nu (neapărat) acuzatoare, ci (vag) înțelegătoare.
Umorul este o marcă a ironiei și a autoironiei, poezia lui Nicolae Prelipceanu a avut, dintotdeauna, drept trăsătură ludicul și o oarecare detașare față de subiectele prea serioase. Confruntarea cu „vechea tinerețe“ este o probă de sarcasm, de privire auto-proiectivă, de umor subtil: „un poet bătrân nu mai face doi bani/ a încetat să mai scrie întruna sigur de el/ i s-au rărit cuvintele ca și părul/ dar tot mai încearcă să țină pasul cu sine însuși/ cel din anii tinereții/ mai merge la iași urcă pe copou/ să se uite degeaba la teiul lui eminescu/ și gâfâie mai tare decât altădată urcând …“ (un poet bătrân). Jocurile de cuvinte au savoarea transfigurării absurde, gratuitatea combinațiilor acoperă o oarecare disperare asumată ce decurge din conștiința ireversibilității timpului, vieții: (…) „după ce am să opresc delirul ăsta de cuvinte/ cu care se termină totul/ și cu care începe câte ceva câteodată/ astfel se face că am ajuns aici în cele din urmă/ mereu în aceeași turmă/ în care încercam să mă ascund/ să mă dau la fund/ cu aerul meu de gânditor profund/ și superficial și ridicol/ scriind mai târziu un articol/ despre cum se trăiește și cum se moare/ de varză și nu te doare/ deloc nu te doare/ pe loc repaus și-o floare/ că vine vara și se usucă în soare/ la revedere copii la revedere bătrâni/ la revedere voi nenăscuți fericiți/ eu mă duc mă tot duc/ și promit/ că voi tăcea de-acum înainte/ pentru că vorba ceea mitocănească/ adio și nu mai am cuvinte“. (adio și nu mai am cuvinte)
Volum de maturitate (maximă), scris cu cerneala albastru-violet a melancoliei, fără să existe vreun accent de pierdere sau scădere a controlului poetic de anvergură, funa máro, semnat de Nicolae Prelipceanu, onorează poezia românească a momentului.