Un regizor-cult care, de la debutul cu Reservoir Dogs (1992), urmat de Pulp Fiction (Palme d’Or 1995), nu mai are nevoie de nicio prezentare, devine acum romancier, rescriind și îmbogățind povestea fascinantă din filmul A fost odată la Hollywood. În iunie 2021, în săptămâna când a fost lansat, debutul literar al lui QuentinTarantino a intrat direct pe primul loc în „New York Times“ Bestsellers List și în topul vânzărilor de pe Amazon.
Potrivit lui Tarantino, romanul este „o regândire completă a întregii povești“, comică, savuroasă, dar uneori dură, în care a adăugat detalii diferitelor secvențe și personaje, inclusiv mai multe capitole ce dezvăluie povestea vieții lui Cliff Booth (interpretat în film de Brad Pitt, care a primit un Oscar, un premiu BAFTA, precum și alte numeroase distincții), o paranteză narativă despre Charles Manson, noi întâmplări al căror protagonist este Rick Dalton (interpretat în film de Leonardo Di Caprio). Avem în roman anul 1969, muzica, mașinile, filmele și spectacolele TV ale epocii. Și, mai ales, avem Hollywoodul, cu minciuna feerică și realitatea brutală, așa cum ni le livrează un maestru al povestirii care-l cunoaște ca pe propriile buzunare. (Editura
„În acest roman, Tarantino reușește cel mai dificil truc din lume, ca povestea sa să fie fluidă și să se citească pe nerăsuflate.“ (The New York Times)
„Deja faimos pentru scenariile sale, Tarantino se dovedește o adevărată forță literară.“ (Booklist)
„Romanul ne aduce aminte că Tarantino este, de fapt, un foarte bun scriitor și că nu e deloc surprinzător faptul că strălucirea sa ca scenarist s-a transferat în ficțiune, în dialogurile ca niște focuri de artificii, dar și în pietrele de temelie ale narațiunii.“ (The Guardian)
(fragment)
În aceeași noapte, în același hotel, în aceeași țară, în altă încăpere tot fără aer condiționat, Cliff Booth și-a turnat două degete de gin la temperatura camerei într-un pahar de plastic de-ale hotelului. Tăietura adâncă de deasupra sprâncenei drepte, cu care se alesese ceva mai devreme în urma unei lovituri cu patul unei carabine Winchester, începuse iar să sângereze, curgându-i pe față și pătându-i maieul nădușit. În plus, sprânceana umflată nu părea să dea înapoi. Dacă nu începea să se dezumfle măcar puțin, a doua zi n-avea ce căuta la filmări. Cliff s-a privit lung în oglinda de la baie. Și-a pipăit cucuiul de la sprânceană, să vadă dacă mai doare. Durea. Avea nevoie de gheață și încă urgent.
Și dacă tot se deranja, n-ar fi fost chiar cea mai proastă idee din lume să facă rost și de câteva cuburi de gheață pentru ginul cald. Nu pentru c-ar fi preferat gustul ginului rece față de cel al ginului la temperatura camerei. Pentru Cliff, ginul avea gust de lichid pentru brichetă, iar ginul cu gheață, de lichid pentru brichetă rece. Dar dacă-i punea câteva cuburi de gheață, putea să pară că bea un cocteil, față de perspectiva deprimantă de a bea gin cald dintr-un pahar de plastic oferit de un hotel ieftin aflat la mii de kilometri de casă. Ducându-se la măsuța unde se afla găletușa de plastic pentru gheață primită de la hotel, a aruncat o privire micului televizor legat cu un lanț de o țeavă de încălzire. Pe ecran se desfășura o melodramă mexicană în alb-negru de la începutul anilor cincizeci, cu Arturo de Córdova și María Félix declamând melodramatic în spaniolă. Cliff n-auzise de ei.
Cliff îl însoțise în Europa pe șeful lui, Rick Dalton, și pentru prima oară de multă vreme, îl dubla din nou în scenele de cascadorie. Era cel de-al patrulea film european pe care-l făceau în succesiune rapidă. Primele două (Nebraska Jim și Omoară-mă iute, Ringo, spuse gringo) fuseseră westernuri filmate în Italia. Cel de-al treilea, un film cu agenți secreți în stil James Bond, cu titlul Operațiunea Din-o-mită fusese turnat în Grecia, la Atena. Iar acesta, Sânge roșu, piele roșie, în care mai jucau Telly Savalas și Carroll Baker, era filmat în Spania. La sfârșitul filmărilor, Cliff și Rick urmau să se întoarcă acasă, la Los Angeles.
Cei doi bărbați s-au distrat de minune în cele cinci luni de sejur european. Rick era încântat că paparazzii îi acordă atâta atenție, iar Cliff era încântat să facă iar cascadorii. Au locuit împreună într-un apartament șic la Roma, cu ferestre de unde se vedea frumos Colosseumul. Rick umbla mereu prin restaurante italiene, turna în el cocteiluri prin cluburi și în general ducea o viață de star american de cinema la Roma, cu Cliff pe post de copilot. Cât au stat acolo, Cliff a futut la italience grupa mare. Mult mai multe decât Rick, dar Rick era mereu mai mofturos. Pentru Cliff, gagicile erau gagici, dar avea o adevărată slăbiciune pentru italience. Și deși prefera să aibă o italiancă goală lângă el în pat, care să i-o sugă, decât să doarmă singur, pentru el, ideal era ca italiencele astea goale să fie mereu altele. Cliff nu era niciodată atât de vrăjit de fizicul unei fete. Câtă vreme îl lăsau să-și înfigă dinții în bucile lor și le plăcea s-o sugă, pentru Cliff erau frumoase.
Și totuși, zborul spre casă avea să fie puțin altfel față de zborul spre Europa.
În timp ce lucra în Grecia, la filmul cu agenți secreți, Rick întâlnise o starletă italiană bine făcută, pe nume Francesca Capucci. Și, așa cum avea să le povestească apoi Cliff prietenilor de acasă, „Pe toți dracii, mă pomenesc brusc cu el că se-nsoară cu tipesa“. Imediat ce Cliff a realizat încotro se îndreaptă lucrurile, a știut că orice înțelegere între el și Rick era kaput. Rick n-avea să-l mai țină pe lângă el, Francesca n-avea să fie de acord cu prezența lui și oricum, Rick n-avea să și-l mai permită.
Nu, Cliff nu era egoist. Dacă ar fi simțit că Rick și Francesca se potriveau, ar fi dat înapoi cu grație, fără probleme. Nu credea nici că Francesca era cine știe ce femme fatale malefică, să-l prindă în mreje pe prietenul său naiv. Îi credea pe amândoi doi idioți care se angajaseră la o schimbare uriașă în viață, fără să cântărească prea bine lucrurile. Cliff le dădea doi ani. Pentru ea nu era mare lucru, dar peste câțiva ani, pensia alimentară avea să-l usture rău pe Rick. Atât de rău încât probabil că avea să fie nevoit să-și vândă casa din Hollywood Hills. Și Cliff știa cât de importantă era casa pentru Rick. Până și în casa aia, Rick clocea gânduri negre. Dacă ajungea să trăiască într-un apartament din Toluca Lake, avea să fie mult mai rău.
Cliff a luat găletușa de plastic pentru gheață oferită de hotel de pe măsuța pe care stătea, plus un prosop pentru mâini de pe suportul pentru prosoape din baie. Apoi a deschis ușa camerei și s-a îndreptat, lipăind și scârțâind, spre mașina de făcut gheață de la capătul holului. Mocheta împuțită pe care călca avea consistență de plastilină. La Hotel Splendido – motelul cel mai apropiat de formațiunile stâncoase ca cele din Vestul Sălbatic datorită cărora Almeria din Spania poate trece drept Arizona –, toate camerele aveau ușile deschise. Cum nu exista aer condiționat, toți clienții hotelului aveau câte un ventilator zgomotos primit de la spanioli.
Trecând pe lângă camera 104, Cliff a zărit cu coada ochiului un bărbat ca un butoi care părea foarte deprimat, cu o cămașă albă de in ca un cort lipită de spinarea scăldată în sudoare, stând la capul patului, lângă ventilator, și privind în jos la mocheta împuțită de la picioare.
„Ăla-i Aldo Ray“, s-a gândit Cliff în timp ce trecea pe lângă ușă. „Și asta-i mașina de făcut gheață“, și-a spus el când a văzut-o la capătul holului. A pus câteva cuburi în găletușa de plastic care arăta mai mult ca un coș pentru hârtii. După care a mai desprins cu mâna patru cuburi, pe care le-a învelit în prosopul alb pe care-l adusese cu el. Punându-și compresa rece peste sprânceana inflamată, a luat-o înapoi spre camera lui.
Când a trecut a doua oară pe lângă camera lui Aldo Ray, i-a aruncat o privire rapidă, ca să se asigure că tipul voinic și nădușit era într-adevăr Aldo Ray. Doar că de data asta, starul din Bărbați în război nu se mai uita în jos la mochetă, ci direct la el. Când Cliff a trecut de ușă, a auzit vocea inconfundabilă a starului, un hârșâit domol ca de șmirghel, strigându-i:
– Hei?
Cascadorul a revenit în cadrul ușii actorului.
– Ești american? a croncănit celebra voce hârșâită.
– Da, a răspuns Cliff, apăsându-și prosopul cu gheață pe partea dreaptă a feței.
- Lucrezi la westernul ăsta? a întrebat Aldo.
– Da, domnule Ray, a răspuns Cliff.
Domnul Ray a zâmbit auzindu-l, apoi a întins cinci degete ca niște cârnați și a zis:
– Spune-mi Aldo. Joc și eu în filmul ăsta.
Cliff a intrat în camera actorului, a traversat distanța dintre ușă și pat și i-a strâns mâna junelui prim din filmele Warner Bros. ale anilor cincizeci.
– Cliff Booth, a spus Cliff Booth. Sunt cascadorul care-l dublează pe Rick Dalton.
– E și Dalton în filmul ăsta? Știam de Telly și de Carroll Baker, dar de Dalton nu. Pe cine joacă? a întrebat Aldo.
– Pe fratele lui Telly, a răspuns cascadorul.
Aldo a pufnit în râs:
– Mda, chiar seamănă de zici că-s rude. Așa, joc și io cu Mantan Moreland doi frați, ce dracu’.
Asta i-a făcut pe amândoi să râdă.
Amândoi luptaseră în cel de-Al Doilea Război Mondial (Aldo ca scafandru în marină). Ray avea cam aceeași vârstă ca Booth. Dar nu ți-ai fi dat seama, văzându-i în acea noapte împreună. Cliff avea încă un corp de boxer de categorie mijlocie, în timp ce pieptul ca de butoi al lui Aldo Ray lăsase loc unei burți ca un butoi. Silueta puternică, sportivă, pe care o etalase în Domnișoara Sadie Thompson pe lângă Rita Hayworth, se fleșcăise, iar umerii lați i se rotunjiseră, dându-i o postură ca de maimuță. Cliff arăta pe puțin cu zece ani mai tânăr decât vârsta lui reală, în timp ce Aldo arăta pe puțin cu douăzeci de ani mai bătrân. Cu aerul lui simian, Aldo a ridicat ochii spre fața lui Cliff, observând în sfârșit sprânceana uriașă.
– Doamne, puștiule, a hulit Aldo. Ce dracului ai pățit la față?
– Am încasat un pat de pușcă în ochi azi, a răspus Booth.
– Dar ce s-a întâmplat?
– Păi filmam sus, pe stâncile alea, a explicat Booth, și am avut o scenă în care unul dintre banditos mă pocnește în față cu o carabină Winchester.
Dar italianu’ care-l juca pe mexican, a continuat el, nu mai făcuse niciodată scene din astea de acțiune, așa că se tot codea și mă rata de la o poștă. Cinci duble și degeaba, ce naiba. Dar eu de fiecare dată cădeam pe spate pe pietrele alea nenorocite. Așa că până la urmă mă duc la primul asistent de regie – singurul din echipa spaniolă care rupe cât de cât englezește – și-i zic: „Spune-i tipului să-mi tragă dracului una-n față, că nu mai rezist să cad pe pietrele astea de căcat,“ a încheiat Cliff.
– Ți-ai luat-o în freză, a exagerat Aldo.
Cliff a ridicat din umeri.
– Asta mi-e meseria. O încasez în locul lui Rick.
– Lucrezi cu el de mult? s-a interesat Ray.
– Cu Rick?
– Mda, cu Dalton.
– Se fac acuma zece ani.
– Oh, deci sunteți amici?
– Mda, suntem amici, a răspuns Cliff zâmbind.
Aldo îi zâmbește la rândul său.
– Drăguț. E bine să ai un tovarăș pe platouri.
Aldo l-a întrebat apoi pe cascadorul lui Rick:
– Îl știai și când a făcut filmu’ ăla cu George Cukor?
– Da, dar la ăla n-am lucrat, a răspuns Cliff. E singurul film fără cascadorii.
– Da, un film bazat pe o carte tare de la vremea aia. Warner și-a înghesuit acolo toți actorii de-i avea sub contract. Unii bunicei, a jucat și Jane Fonda – pe Hank Fonda l-ai cunoscut? a întrebat Aldo.
– Nu, a zis Cliff.
– În fine, a continuat Aldo, Dalton a avut unul dintre rolurile principale. Să știi că mie George Cukor mi-a dat primul meu rol mare în cinema, De-a regăsirea cu Judy Holliday. După care m-a distribuit în Perseverența cu Hepburn și Tracy.
Apoi schimbă brusc vitezele:
– Știi cine are câte un rolișor în ambele filme?
Cliff clatină din cap că nu.
– Afurisitu’ de Charlie Bronson, a zis Ray. Și era chiar și mai urât decât acum, dacă se poate așa ceva.
Aldo a rămas o vreme adâncit în propriile gânduri, ca și cum și-ar fi amintit cum fusese colaborarea cu Bronson pe când Aldo era starul, iar Bronson avea roluri mărunte.
După un moment de tăcere, Ray a hârâit:
– Am auzit că lu’ Charlie îi merge binișor de la o vreme. Bravo lui.
Apoi, Ray a smucit din cap spre Booth:
– Ce ziceam?
– Rick și George Cukor, i-a amintit Cliff.
– Da, da, da, bineînțeles – l-ai cunoscut pe George Cukor? l-a întrebat Ray pe cascador. Un băiat de milioane. Lui îi datorez tot ce am.
– Am auzit că nu era altul mai homo ca el la Hollywood, a zis Cliff.
– Ei, da, George era homosexual, a zis Ray. Dar nu cred că făcea cine știe pe partea asta. Era cam grăsan.
Apoi Aldo a ridicat ochii la Cliff, intrând într-o dispoziție profundă și filozofică. Știm din autobiografia lui David Carradine că acesta era unul dintre obiceiurile colosului.
– Vezi tu, din moment ce am început datorită lui Cukor, lumea mă tot întreba într-o vreme dacă nu cumva a încercat ceva. Și din păcate, răspunsul la întrebarea asta e nu. Aș fi vrut eu să-ncerce.
George purta în el o tristețe pe care i-aș fi lecuit-o, dac-aș fi putut, a continuat meditativ Aldo. Apoi a oftat: Dar mă tem că deja era incurabil când l-am cunoscut eu. Din câte știu, a trăit singur toți anii lui de la Hollywood. Cred că de mai multă pulă am avut eu parte în marină decât el în cei patruzeci de ani la Hollywood.
Aldo a tăcut, apoi a adăugat:
– Mare păcat, ce naiba, dacă mă-ntrebi pe mine.
Colosul a tăcut iar, apoi a mai întrebat o dată:
– Ce ziceam?
– Rick și George Cukor, i-a mai amintit o dată Cliff.
– A, da. Deci Rick Dalton lucra pentru Cukor la nenorocirea aia de film. Și era o scenă cu Dalton, da? Și brusc Dalton oprește scena: „Stop, stop, stop, stop, stop, stop.“ Crede-mă, tot platoul a rămas cu gura căscată. La un film de Cukor, doar George are dreptul să spună stop. Ce dracu’, nici Kate Hepburn n-ar fi spus stop. Da’ ca să vezi că Rick Dalton zice stop.
Deci Cukor ridică ochii de pe scaunul lui de regizor și face: „S-a întâmplat ceva, domnule Dalton?“ La care Dalton zice: „Știi, George, mă gândeam că aici ar pica bine o pauză dramatică. Ce părere ai?“ Și Cukor, care are o limbă veninoasă ca un șarpe, îi zice – Aldo încearcă să imite tonul rafinat, erudit al lui Cukor cu vocea lui hârâită: „Domnule Dalton… am convingerea fermă că toată cariera dumitale de până în prezent a fost o lungă pauză dramatică.“
Cei doi bărbățoi nădușiți au râs cu poftă în camera înăbușitoare din hotelul spaniol. Rick era prietenul cel mai bun al lui Cliff, dar Cliff știa cel mai bine ce talent avea Rick să se facă de râs – mai ales în perioada respectivă.
Cliff încă râdea când Aldo a ridicat privirea spre el, dintr-odată serios și sincer:
– Hei, amice, sunt într-un mare hal. Îmi aduci și mie o sticlă?
– Oh, oau, a exclamat Cliff. Îmi pare rău, Aldo, știi că n-ai voie să bei. Toată lumea din echipă a primit notificarea să nu-ți aducă nici o sticlă. N-avem voie să-ți aducem alcool, orice-ai spune.
Aldo a oftat, a clătinat din cap cu disperare și a spus:
– Nu mă lasă să umblu cu bani. I-au instruit pe cei de la hotel să nu mă servească. Au pus un tip de pază la ușă. Sunt în arest la domiciliu aici.
Aldo a ridicat privirea spre Cliff, iar ochii lui s-au înfipt imploratori în ochii lui Cliff:
– Te rog… te rog, puștiule, sunt într-un mare hal. Hai, fii băiat bun. Te rog… te rog… nu mă lăsa să mă milogesc… deși o fac și pe asta.
Cliff s-a dus înapoi în camera lui, a luat sticla de gin, a ieșit din nou pe coridor pe mocheta împuțită, ca din plastilină, și i-a întins sticla bărbatului din camera 104. Aldo Ray a luat sticla de gin de la binefăcătorul său și, ținând-o în mâna ca o mănușă de baseball, s-a holbat intens la ea.
Are o sticlă.
O să aibă o noapte bună.
O s-o bea pe toată.
Și toate astea în curând.
Privirea lui Aldo s-a mutat de la sticlă la Cliff. Apoi înapoi la sticla de gin. Apoi iar la Cliff. Ochii i s-au îngustat și a întrebat:
– Ai cumva perucă?
Abia atunci și-a amintit Cliff că purta încă peruca lui Rick de la filmări.
– O, da, uitasem de ea.
Și-a scos peruca de pe cap, dezvăluindu-i pentru prima oară lui Aldo propriul lui păr blond. Înainte să se despartă, Cliff Booth i-a făcut cu mâna colosului și i-a spus:
– Noapte bună, Aldo.
Aldo Ray s-a uitat la sticla din mână și i s-a adresat tipului de pe eticheta de Beefeater:
– Bună o să fie.
După ce a ras sticla de gin a lui Cliff, Aldo n-a fost în stare să lucreze a doua zi și a fost urcat în primul avion spre casă. Producătorii spanioli au făcut pe dracu-n patru ca să afle cine-i făcuse rost lui Ray de băutură, dar din fericire pentru Cliff, n-au reușit. Cliff a fost atât de stresat încât nu i-a povestit nici măcar lui Rick faza. Decât abia după doi ani.
– Ce-ai făcut? Cliff, când primești căcatul ăla de legitimație de membru al SAG, s-a înfipt Rick în el, ți se comunică cele trei reguli: Unu, trebuie să-ți lase timp de odihnă între zilele de filmare. Doi, nu te bagi la filmări negirate de sindicat. Și trei, dacă faci vreodată un film cu Aldo Ray, sub nici o formă nu-i aduci de băut.
Dar dacă ar mai fi avut ocazia… Cliff ar fi procedat fix la fel.
(Romanul A fost odată la Hollywood de Quentin Tarantino urmează să apară la Editura Humanitas Fiction, în Colecția „Raftul Denisei“. Traducere din limba engleză de Iulia Gorzo.)