Prin dispariția lui Mircea Anghelescu eu pierd nu doar un coleg de facultate, nu doar un coleg de la România literară, nu doar un bun prieten, ci chiar o rudă, un văr.Nimeni nu știa probabil că eu și Mircea Anghelescu suntem un fel de veri de-al doilea, că familiile noastre pe linie paternă se trag din același punct al Țării Vrancei și că, după dictonul francez, am fi cousins à la mode de Bretagne, adică veri pe departe. Am ținut această înrudire secretă și nu vorbeam despre ea nici măcar între noi, când eram studenți, când parcurgeam împreună stagiul de doctorat, nici mai ales după ce am început să ne ocupăm fiecare de istorie literară, cu preferință pentru secolul al XIX-lea. Câteva dintre cărțile publicate de noi doi au tratat instinctiv teme înrudite și compun astăzi două serii paralele.
Un observator extern, aflat în cunoștință de cauză, ar fi tentat să caute dacă există vreun ADN cultural în cazul celor doi veri sau dacă locul nașterii bunicilor lor reprezintă o explicație științifică pentru eventualele asemănări. După primele investigații, observatorul extern s-ar lăsa păgubaș: nici urmă de asemănări, nici în biografia perceptibilă (vezi străvechile „fișe de cadre“ ale celor doi), nici în preferințele literare, nici în stil. Verii seamănă între ei fără să semene de fapt unul cu altul. Adică vărul Mihai, autorul acestor rânduri, și vărul Mircea, obiectul lor. Atâta doar că numai unul dintre ei era înalt, frumos și cu ochi albaștri.
Dacă însă observatorul extern are suficientă răbdare și dacă mai ales e destul de perspicace, între veri se ivește până la urmă o trăsătură importantă, dar e atât de bine ascunsă, încât trebuie căutată atent.
Examinând cărțile și studiile scrise de Mircea, observând funcțiile oficiale pe care le-a deținut (Director al Institutului „G. Călinescu“ al Academiei, Vicepreședinte al Fundației Culturale Române, Director de Editură, diverse stagii de studii și de profesorat în străinătate) și modul în care ele s-au reflectat în conștiința contemporanilor, se degajă o concluzie surprinzătoare: eroul nu numai că n-a făcut niciodată caz de măririle trecătoare oferite de soartă, ba dimpotrivă, a căutat să se strecoare printre ele neobservat, să le abandoneze cât mai repede. N-a căutat funcțiile înalte, ci le-a driblat atent, cerându-și parcă iertare că a ajuns într-un loc pe care nu și-l dorise niciodată. Simțim că a răsuflat ușurat ori de câte ori revenea la situația lui de om obișnuit.
Ce să vezi? La fel s-au petrecut lucrurile și cu vărul său. Acesta s-a simțit bine doar la masa lui de lucru, în bibliotecă, și mai ales fără să aibă nicio funcție socială. Când a avut vreuna, principala lui preocupare a fost cum să scape mai repede de nedorita povară.
Iată cum ADN-ul vrâncean al celor doi, bine ascuns biologic și psihic, iese până la urmă la iveală. Observatorul străin curios pornit în căutarea lui își va vedea în cele din urmă răsplătite eforturile. Și e mare păcat că o voce ca aceea a lui Mircea Anghelescu a tăcut atunci când mai avea atât de multe de spus.
Mircea Anghelescu (1941-2022)
Filiala Critică, Eseistică și Istorie literară a Uniunii Scriitorilor din România anunță cu tristețe stingerea din viață, în dimineața zilei de 22 aprilie 2022, a profesorului universitar, criticului și istoricului literar Mircea Anghelescu.
S-a născut în București, la 12 martie 1941. A absolvit Liceul „Sf. Iosif“ (ulterior, Liceul „I.L. Caragiale“), din București, în 1957, după care a urmat Facultatea de Filologie a Universității din București, absolvită în 1962. A obținut titlul de doctor la aceeași facultate în 1970.
A predat între anii 1962 și 1964 limba și literatura română la o școală din Urziceni, după care a devenit paleograf la Serviciul Colecții Speciale al Bibliotecii Centrale de Stat, unde a lucrat până în 1968, activând, după aceea, ca secretar științific al Societății de Științe Filologice. Din 1972 a lucrat, timp de douăzeci de ani, în calitate de cercetător științific la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu“, al Academiei Române. În 1992 a intrat în corpul profesoral al Universității din București, la Facultatea de Litere, cu gradul de conferențiar, devenind profesor în anul 1994. Între 2000 și 2008 a fost șeful Catedrei de Literatură română.
Timp de nouă ani, între 1994 și 2003, a fost vicepreședinte al Fundației Culturale Române. Între anii 2009 și 2011 a îndeplinit funcția de președinte al Asociației de Literatură Generală și Comparată din România.
Și-a făcut debutul în revista „Contemporanul“ în 1961, colaborând, de-a lungul anilor, la diferite publicații precum „Gazeta literară“, România literară, „Luceafărul“, „Limbă și literatură“, „Limba română“, „Revista de istorie și teorie literară“, „Synthesis“, „Adevărul literar și artistic“, „Observator cultural“, „Lettre Internationale“, „Revue roumaine d’études littéraires“, „Revue de littérature comparée“ (Franța), „Revista de filología románica“ (Spania).
A publicat numeroase volume, sintetizând cercetări laborioase în domeniul istoriei literare, dintre care se pot reține: Introducere în opera lui Gr. Alexandrescu (1973), Literatura română și Orientul (1975), Scriitori și curente (1982), Ion Heliade-Rădulescu: o biografie a omului și a operei (1986), Lectura textului (1986), Clasicii noștri (1996), Cămașa lui Nessus. Eseuri despre exil (2000), Literatură și biografie (2005), Mistificțiuni (2008; 2016), Poarta neagră. Scriitorii și închisoarea (2013), Lâna de aur. Călători și călătoriile în literatura română (2015), Am fost martor (2017), O istorie descriptivă a literaturii române. Epoca premodernă (2019).
A realizat antologii despre Călători români în Africa și Călători români și călătoriile lor în sec. al XIX-lea. A îngrijit ediții din N. Filimon, M. Gaster, Dimitrie Ralet, D. Caracostea, Dinicu Golescu, Radu Rosetti, Ion Heliade Rădulescu, V. Boerescu.
Pentru lucrările sale, a fost răsplătit cu Premiul Academiei Republicii Socialiste România, în 1986, Premiul Uniunii Scriitorilor din România, în 1983 și 2015, Premiul revistei „Convorbiri literare“ pentru întreaga activitate literară, în 2014, Premiul Opera Omnia al Filialei București – Critică, Eseistică și Istorie Literară a Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2015.
Prin dispariția criticului și universitarului Mircea Anghelescu, literatura română suferă o dureroasă, ireparabilă pierdere.