Mai întâi, câteva citate: „Când vor fi lămurite pe deplin evenimentele petrecute în 28 iunie 1883, probabil că această zi va fi pecetluită definitiv ca ziua de doliu a culturii române. Documentele arată că în acea fatidică zi s-a comis un atentat bine orchestrat împotriva celui care este azi «omul deplin» al spiritului românesc.“ „Poate că niciodată, în toată istoria noastră, politicienii și serviciile secrete nu au organizat o mai amplă campanie de dezinformare și intoxicare a opiniei publice, așa cum s-a întâmplat cu Eminescu în vara anului 1883“. „Dacă istoricii din ultimii 100 de ani s-ar fi eliberat de presiunile politice și ar fi devoalat cu luciditate și detașare acei ani ai sfârșitului secolului XIX, probabil că multe biografii de politicieni s-ar fi cutremurat din temelii și piețele marilor orașe ar avea astăzi mai puține statui. Din păcate, și înainte de aducerea comunismului, și în timpul dictaturii roșii, dar și în zilele noastre, istoricii au fost și sunt printre clienții favoriți ai politicienilor. În aceste condiții, va fi extrem de greu pentru cineva care ar îndrăzni să-i scuture de praf pe Carol I, pe Brătieni, pe Maiorescu, pe Carp să ne spună simplu și onest: acesta este adevărul acelei epoci!“
Îndrăznește, iată, Ion Spânu, în cartea intitulată Asasinarea lui Eminescu (Editura Măiastra, 2021), din care am cules citatele de mai sus. Documentele pe care autorul își bazează teribila ipoteză privind boala (adică, inexistența ei!) marelui poet și internarea lui în sanatoriul doctorului Suțu (și nu Șuțu, cum apare în text) și apoi în clinica doctorului Ober Steiner de la Viena constau în numeroase mărturii din epocă, lipsind, lucru ciudat, tocmai cărțile unor medici din zilele noastre care s-au pronunțat asupra chestiunii. Nu e greu să ne dăm seama de ce le ocolește autorul: i-ar fi venit peste mână să nege boala lui Eminescu și necesitatea internării lui, căci despre asta este vorba, în definitiv, în carte, față cu opiniile unor specialiști. Pe Maiorescu, pe Slavici și pe alți contemporani ai poetului îi scoate dintr-un condei de „mincinoși“ sau de „interesați“, acuzându-i că au pus la cale un „scenariu diabolic“ menit a-l exclude pe Eminescu din viața publică, ba chiar pe doctori ca Suțu sau Obersteiner, care ar fi executat fără să crâcnească ordinele „cinicului“, „duplicitarului“ și „machiaveli cului“ Maiorescu, dar nu poate face același lucru și cu cei câțiva specialiști din zilele noastre pe care nu-i obliga nimeni să ia în serios diagnosticul predecesorilor lor și, cum s-a întâmplat, să-l reexamineze prin prisma medicinii moderne. Nici pe istoricii literari, de care nu prea vine vorba în carte, mai cu seamă pe G. Călinescu, al cărui diagnostic, deși infirmat de cercetările mai noi, continuă a fi preferatul manualelor școlare, nu-i putea învinui pe față că fac jocul „politicienilor și al serviciilor secrete“. Precizez, ca nu cumva să se creadă că-mi aparțin, cuvintele puse între ghilimele sunt cuvintele autorului. Și, desigur, și ideile.
Cum n-am de gând să scriu o cronică literară (las treaba asta pe mâna lui Răzvan Voncu sau a celorlalți cronicari ai României literare), îmi vine să închei, à propos de idei, cu un simplu no comment. Ele vorbesc de la sine. Întreaga „demonstrație“ a autorului e lipsită de probitate morală și de scrupul științific. Dacă bibliografia este bogată și verificabilă, contraargumentele aduse de autor tuturor celor dinaintea lui (cu excepția lui Nicolae Georgescu, eminent comentator al edițiilor poetului, cel care a susținut primul teza cu pricina, nu și a nedemnilor săi emuli, Mihai Ungheanu, Teodor Codreanu și alți câțiva, niciodată menționați) constau, pe de o parte, în interpretarea abuzivă, ten dențioasă, a mărturiilor din epocă, și, pe de alta, în veritabile procese de intenție făcute contemporanilor poetului. Deși îi este consacrată lui Eminescu, cercetarea nici nu ține, propriu vorbind, de istoriografia literară, ci de investigația jurnalistică și, încă, de una de cea mai joasă speță. Ion Spânu confundă „dosarul Eminescu“ cu „dosarul Caracal“, de care s-a ocupat cu aceeași abnegație lipsită de cel mai elementar profesionalism. Maiorescu ar fi „călcat în picioare toate regulile, de la cele morale, până la cele penale“. Și: „Diagnosticul departe de adevăr ar trebui să-l scoată pe Suțu de pe lista medicilor, fiind mai normal să fie alături de celebrul Mengele“. Și: „În cazul lui Eminescu, complotul care a pus la cale scoaterea sa din viața publică s-a dovedit a fi precursoul metodei staliniste, prin care internarea în spitalul de nebuni devenea pedeapsă penală pentru cineva care uneltea împotriva statului, folosindu-se, în fapt, de libertatea de exprimare.“ (Ei, dacă ar fi cunoscut autorul, când scria articolele din carte, cazul jurnalistei de la televiziunea de stat din Rusia, ce actualizare ar mai fi tras el!) Și în fine: „Suntem convinși că, în 28 iunie 1883, Eminescu avea pe urmele sale mai mulți agenți care-i monitorizau fiecare mișcare.“ S-ar zice că investigația de tip Caracal a lui Ion Spânu nu doar atrage măsuri penale pentru contemporanii poetului (din fericire, faptele s-au prescris!), ci și demolarea eventualelor lor statui, reale sau simbolice.
Ce ar mai fi de spus? Poate doar că e de mirare că aberațiile conspiraționiste ale lui Ion Spânu, cunoscute de ceva vreme, n-au stârnit încă niciun ecou în critică. Sau poate că nu citesc eu publicațiile care trebuie. Tăcerea eminescologilor însă, câți or mai fi, chiar mă îngrijorează. Să fi sărit Ion Spânu calul chiar și în ochii celor care cred, ca și el, că boala lui Eminescu a fost rodul unei cabale politice, iar internarea lui, o înscenare care a făcut din poetul Doinei cel dintâi deținut politic român?