Poem de Traian Ștef

poezia înaltă

Poezia înaltă vede până dincolo

De glonțul pornit pe țeavă

De retorica oamenilor puternici

De granița peste care trec tancurile

De orizontul înecat

Nu e o glumă glumiță joacă umor mătăsos

Lehamite de om curgător prin canalele

calde

Ea vede cum se apropie focul

Și trimite în calea lui mintea care îl știe

domoli

Opri întoarce

Ea spune cu voce oțeloasă că trebuie să

mai învățăm

Câteva cuvinte

Care n-au stat pe limba noastră până

acum

Poezia comodă se ascunde

Prin vocabulare de unică folosință

Redundanțe dedesubturi fără mister

Birturi balcoane cu păsări cerșetoare

După ușile batante ale saloanelor

psihiatrice

Poezia asta are un simț-două

Și acelea cam anesteziate

Are energiile cam de pâslă

Cotrobăind prin buzunarul minimal

Din limba de circulație mondială

Glasurile ei sunt cunoscute

De toți cățeii și de toate pisicile

Care ne iau deja locul

Poezia înaltă se scrie în stil înalt

Ea este părtașă

La armonia minții universale

Ea este pe buzele acelora care nu se tem

Care știu că moartea nu poate ocupa locul

lor

Că nu există atâtea morți pe pământ

Pentru câte vieți sunt ei în stare să trăiască

Ea știe că tiranii de frică mor

Și până la moarte se pot ascunde

Doar în spatele unui rânjet cinic

Dar și acolo pentru puțin timp

Poezia înaltă se vede din depărtare

Poezia înaltă nu se tulbură

Atunci când toate se tulbură

Ea trece o lumină clară

Peste relieful omenesc

Peste soldatul eu și tu și el

Care știe că va muri

Dar nu astăzi