Despre relația unui anumit popor cu Cartea (majusculă!) se poate diserta la nesfârșit. Dacă acel popor se află în Europa sau, și mai bine, în Uniunea Europeană, atunci discuțiile pornesc de la o bază științifică: există nenumărate statistici cu privire la numărul cărților editate în fiecare țară, al celor vândute, la segmentele de populație în raport cu lectura etc. etc. Cifre oficiale arată an de an cât de mult îi place fiecărui popor să citească și ce proporție din timpul disponibil al fiecăruia se consacră lecturii.
Numai că cifrele totalizate la Bruxelles nu reflectă, de fapt, realitatea: ele au valoarea faimosului venit per capita care ar trebui să arate cât de bogat e un popor, dar care arată cel mult câți bani se află într-o anumită țară. Pentru că, în acele statistici, intră cu drepturi egale și cele câteva zeci de miliardari care stăpânesc terenurile petroliere ale țării, și cele câteva milioane de săraci ai aceluiași popor, trăind cu un dolar pe zi. Așa că faimosul venit per capita devine o glumă de gust îndoielnic.
Să ne întoarcem la cărți. Punând între paranteze statisticile savante, observăm că nefericirea globală adusă de pandemia Covid 19, care bântuie de doi ani și ceva, permite interesante reflecții asupra relației dintre tineri și carte.
Care strat al populației iubește cel mai mult cartea? Studenții, am fi tentați să răspundem în cor. În cazul lor, cartea reprezintă rațiunea de existență. În principiu, studenții constituie, deci, acel grup populațional trăind doar prin și pentru carte. Nu știu cum se petrec lucrurile în facultățile de Medicină, Fizică, Arhitectură, Chimie, dar vă pot spune ce se întâmplă cu Umanioarele, adică la facultățile de Litere, Limbi străine, Filosofie, Istorie, Drept, Sociologie, Jurnalistică etc.
Aici, autoritățile școlare au decis ca orele să se desfășoare în sistemul online. Adică: în loc să se scoale cu noaptea-n cap, pe frig, să tremure o oră până ajunge la facultate, să se chinuie acolo în bancă șase ore, studentul rămâne acasă și își deschide calm computerul ori tableta. Dacă vrea, acceptă să se pună în legătură cu profesorul și cu colegii săi, dacă nu – nu! În felul ăsta, mai rămâne sub plapumă o oră sau două, se hotărăște într-un târziu să participe la curs sau la seminar; îmbrăcat în pijama și cu ceașca de cafea alături, deschide computerul doar atunci când are chef; între timp, mângâie motanul care, obișnuit și el acum cu sistemul online, i s-a urcat în brațe și s-a ascuns în cutele pijamalei. Orele trec astfel pe nesimțite, până când eroului nostru i se face foame pentru că e vremea prânzului. Gata: pauză de masă!
Cu ce s-a ales studentul în urma acestei zile de cursuri care au durat șase ore? Cu mai nimic, să recunoaștem. Ceea ce au tot pălăvrăgit profesorii perindați și ei prin fața ecranelor i-a intrat pe o ureche și i-a ieșit pe alta; nimeni n-a observat că el, studentul, părăsise tiptil sala fără ca cineva să-și dea seama. În condițiile online, profesorul, fără prea mari iluzii, recomandă drept bibliografie obligatorie lectura câtorva pagini, știind prea bine că nici acelea nu vor fi parcurse.
În asemenea condiții, examenele devin un soi de ritual distractiv: cum ar putea cineva să verifice dacă lucrarea prezentată drept probă de examen a fost scrisă cinstit sau nu? Cum să știi ce se întâmplă în spatele a 50 de computere aflate fiecare la altă adresă și poate în alt oraș?
Iată că cele două semestre ale anului universitar au trecut ca prin vis, suav, fără dificultăți, cu un procent covârșitor de reușite la examen, spre mulțumirea tuturor.
Numai că, după aproape trei ani de „joacă de-a facultatea“, marea majoritate a studenților nici nu mai vor să audă de reluarea cursurilor sub forma tradițională: la ce bun să te chinui, dacă poți trece fluierând dintr-un an în altul? A fost de ajuns să se enunțe, vag, ideea eventualei reveniri la sistemul clasic, că în diverse centre universitare de la noi au și început protestele vehemente: adepții minimului efort se mobilizează pentru a-și apăra drepturile câștigate cu atâta trudă. Ei vor doar să treacă în continuare dintr-un an în altul fără să facă nimic: simplu ca bună ziua!
E de presupus însă că, peste câțiva ani, atunci când ultimele urme ale pandemiei vor fi dispărut, licențiații universitari online vor fi obligați să poarte însemne speciale, pentru ca lumea să știe că are a face cu cei care, cândva, eroic, în vremuri grele, s-au sacrificat pentru știință – așa cum au putut și ei!