Am căutat să mă documentez cât mai bine, scriind Tânărul Francisc, o narațiune care a cerut consultarea unor autori mai vechi sau mai recenți, o parte a bibliografiei fiindu-mi furnizată de regretatul prieten și apreciat italienist Marian Papahagi. Am făcut rost de rețete ale vremii, de la începutul veacului al XII-lea, presupunând cam ce prefera ceata de petrecăreți condusă de Francesco, vinul colinelor umbriene, cred, apoi, rețetele unor hanuri din Assisi, pe care le dau amănunțit în carte, ca posibile. Dar faimoși au rămas i mostaccioli, pesmeții cu miere și migdale pe care-i făcea pentru Il Poverello și priceputa matroană romană „fratele“ Jacopa. Această nobilă din familia Settesoli îl va găzdui pe sfânt, impresionată, când acesta va predica în Cetatea lui Petru. Ea îi va aduce lui Francisc cu puțin înainte ca el să-și lase trupul slăbit de boală în chilia de la Santa Maria degli Angeli, Assisi, pesmeții îndrăgiți probabil din copilărie. Erau făcuți poate atunci de Pica, mama lui. Simțindu-și sfârșitul terestru aproape, Francisc îi scrie (îi dictează, de fapt, slăbit de boală, unui frate) Jacopei, rugând-o să-i aducă un giulgiu, lumânări și i mostaccioli. Scrisoarea e pe drum, când Jacopa pornește spre Assisi, anunțată printr-un vis, prevăzută cu cele cerute. Termenul era scurt, sfântul o prevenise. Francisc mai gustă o dată din pesmeții îndrăgiți, altfel el era de o sobrietate și de o frugalitate deconcertante, refuzând prânzurile bogate în casa vreunui cardinal sau găzduirea în paturi comode, motivând că săracii îl vor crede ipocrit dacă el predicând sărăcia nu o respectă, așa că părăsește palatele și ospețele care i se oferă, aproape jignindu-și gazdele. Obiceiul lui din primele predici radicale pe străduțele din Assisi, când cerșea pâine sau altele, era fie să pună în exces sare deasupra, fie să amestece felurile primite ca pomană, încât ele nu mai aveau niciun gust, totul, spunea, ca să-și învingă eventuala poftă, sau amintirea plăcerii gustului rafinat exersat în adolescența sa de copil de om avut.
Am căutat, firește, i mostaccioli di San Francesco, în Italia, la fiecare călătorie, i-am identificat prima dată la Veneția. Dar rețeta originară s-a păstrat cel mai bine, cred, la Assisi. Acum vreo zece-cincisprezece ani, invitat de Facultatea de Teologie din Assisi și de Sacro Convento la un Colocviu teologico-literar (publicat în volumul San Francesco nelle rescritture dei alcuni ambienti ortodossi de franciscanul român Silvestru Bejan, Editura EMP, 2007), am găsit pesmeții faimoși într-o cofetărie din orașul lui Francisc. Culmea, o româncă lucra acolo și mi-a garantat autenticitatea lor. Erau, într-adevăr, minunați. Rețeta lor nu este prea complicată pentru niște mâini pricepute. Aluat, miere, migdale și, surpriza, must, pesmeții aceștia speciali se fac de obicei în Umbria în perioada culesului viței de vie. E adevărat, în unele regiuni se prepară de Crăciun, Francisc îi gustă pentru ultima dată cu câteva zile înaintea transitus-ului din seara de 3 octombrie, 1226. Sunt aproape opt sute de ani de atunci, rețeta și învățătura lui s-au păstrat.
P.S. Patronul spiritual al Italiei, Francisc de Assisi, ne-a lăsat între scrierile sale o rugăciune foarte actuală care începe cu „Doamne, fă din mine un instrument al păcii Tale…“. Cei cincisprezece franciscani ucraineni din cele cinci mănăstiri, aflate în legătură strânsă cu Sacro Convento, mănăstirea-mamă de la Assisi, nu întorc deloc ochii de la nevoile celor care suportă războiul devastator pe care-l știm. Sprijinul concret, așa-numitele „taxi-francescani“ gratuite, bineînțeles, care transportă refugiații spre granițe, alimentele, ospitalitatea, consilierea etc. sunt oferite în spirit franciscan.