Ultima dată am scris de mînă o vedere pentru fostul meu coleg Viorel Moțoc, pentru că mă rugase să-i scriu din Noua Caledonie. Am ales să o fac de la Farul Amedeu, aflat pe o insulă la cîțiva kilometri în larg față de Capitala Noumea. Un far făcut cadou de Napoleon al III-lea soției sale, împărăteasa Eugenia, și care s-a aprins pentru prima dată de ziua ei. (Câți curioși trebuie să fi adunat acest far construit integral la Paris, atunci cînd a fost montat, de probă, în Capitala Franței, apoi demontat pentru a fi trimis în ținutul din Pacificul de Sud! Alte arte, alte meserii!)
Acolo se afla (și poate că încă se mai află), cel mai mic oficiu poștal din lume. E alcătuit dintr-o cutie poștală. Atît. Dar are ștampilă și, deci, rang de oficiu poștal. La o oră de mers, cu avionul, în Vanuatu. Există și singurul oficiu poștal subacvatic, dar pentru asta trebuie să încredințezi scrisoarea sau vederea unui scafandru, care coboară în adîncuri, ștampilează (nu-mi dau seama cum) timbrul și apoi iese cu scrisoarea la suprafață. Sigur, mai mult costă scufundatul decît timbrul, dar nu ne mai încurcăm în amănunte.
Nu mai scriu de mînă pentru că mi-am pierdut deprinderea. Mi-am cumpărat mașină de scris imediat după ce am terminat facultatea. Surprinzător, nu am declarat-o la Miliție, deși era obligatoriu, dar mă bazam pe faptul că, purtînd mașina (era portabilă) la vedere, nimeni nu-și va închipui că nu am declarat-o! Apoi au venit computerele, reportofoanele pentru interviuri, nu mai trebuia să notez nimic și mîna mea aproape s-a dezalfabetizat. S-a deprins fără deprinderea scrisului.
În timpul facultății, cînd trebuia să iau cursuri în viteză, am început să mă îndepărtez de orice idee a scrisului caligrafic. Parcă eram student la Medicină sau chiar medic, nimeni nu-mi înțelegea scrisul. Uneori, nici măcar eu, dacă trebuia să-mi recitesc notițele peste ceva vreme. Cu toate acestea, am încercat să rezist, să scriu frumos măcar la ocazii, astfel încît am înființat „Editura Română Scrisul de Mînă“, adică scriam mici poezioare pe hîrtie colorată pe care o împătuream astfel încît aveam și copertă. Am înființat chiar o editură oarecum concurentă, „Editura Ideală cu Stilou și cu Cerneală“, unde, de asemenea, publicam poezii scurte în exemplare unice. Exemplarele unice le ofeream gratuit unor colege. Nu știu dacă mai există sau nu.
Spun asta ca pe o circumstanță atenuantă a faptului că, după facultate, după anii în care am lucrat în învățămînt, nu am mai scris de mînă. Asta nu m-a împiedicat să colecționez pixuri și creioane, diverse carnețele frumos legate în care nu și-a găsit adăpost niciun cuvînt. Carnețele pline de tăcere.
Recent, am fost invitat să scriu de mînă o scrisoare. Sau măcar o carte poștală. Invitația se află pe ușa buticului „Mont Blanc“ de pe rue Grignan din Marsilia. Celebra firmă producătoare de stilouri celebre, ca să redundez puțin, îi invită, printr-un afiș, pe toți trecătorii să intre și să scrie de mînă o scrisoare sau o carte poștală unor destinatari la alegerea clienților, desigur, anunțîndu-i că toate cheltuielile legate de trimitere sînt suportate de firmă. Nu trebuie să mergi să depui „trimiterea“ la poștă, există chiar în magazin o cutie poștală foarte elegantă, cu ornamente strălucitoare.
Prima dată am refuzat invitația, mă grăbeam. Dar soarta m-a adus, din nou, pe aceeași stradă și mi-a pus la dispoziție o oră în care trebuia să-mi omor cumva timpul. Așa că am îndrăznit. Am sunat la o ușă închisă, s-a aprins beculețul verde, am intrat și m-am trezit în fața altei uși, și acolo s-a aprins din nou un beculeț verde și am intrat în magazin.
Eram singur cu vînzătorul. L-am întrebat dacă sînt mulți cei care răspund invitației. Mi-a dat de înțeles că nu e înghesuială, ceea ce vedeam și eu cu ochiul liber. Eram singurul client. Dar, de fapt, cum nu am cumpărat nimic, nu eram client, ci vizitator. Mi-a spus că-mi pune la dispoziție hîrtie, stilou, pix sau chiar toc cu peniță și călimară cu cerneală (toate purtînd marca Muntelui Alb). M-am blocat, pentru că nu știu nicio adresă cu cod poștal cu tot. I-am promis că voi veni altă dată și, cum buticarul nu avea altceva de făcut, am stat de vorbă despre scrisul de mînă. Nu sînt mulți clienți care să cumpere stilouri pentru a scrie cu ele, cel mult pentru a semna contracte sau alte acte în public. (Aici fac o paranteză: la finalul vizitei sale la București, după ce a semnat nu știu ce acte oficiale la Cotroceni, președintele de atunci al Franței, Nicolas Sarkozy, a luat stiloul și, din priviri, a întrebat dacă-l poate reține. S-a făcut zarvă la noi prin presă, vorbindu-se despre gestul deplasat al francezului. Doar că gestul face parte dintr-o cutumă diplomatică: atunci cînd se semnează acte la un nivel foarte înalt, cel care semnează ia amintire stiloul pus la dispoziție de organizatori. Așa că Sarkozy are în colecție un stilou marca Muntele Alb (traduc pentru nefrancofoni) din România.
Și, pentru că am vorbit de colecție de stilouri, cumpărătorii cei mai constanți ai buticului, mi s-a spus, sînt cei care investesc în stilouri ca în orice obiect de preț. Există colecții produse în număr limitat, la prețuri de zeci de mii de euro, care se adresează unor astfel de colecționari dispuși să-și pună banii la adăpost într-un instrument de scriere ca într-un talant îngropat.
E bine că nu mor stilourile, îmi spun, dar, de fapt, ce poate fi mai trist decît un stilou scump, strălucitor, cu peniță de aur, care ar fi putut să scrie toate cuvintele lumii, dar care este condamnat să stea într-un seif sau într-o vitrină fără să scrie niciun cuvînt.