Actuala producție poetică a Doinei Uricariu e o mixtură de elan și dezolare. Chiar la prima vedere pare a domina dezolarea, dar starea în cauză are drept substrat generator un impuls vital care-i oferă propria-i energie, o distinctă manieră expresivă. Nu o dată poeta are aerul de a putea comunica mai mult decât își îngăduie, a păstra o rezervă emoțională între regret și speranță, în măsură a-i contura spațiul lăuntric: „Nu am nici un dar, pentru voi,/ Nu am nici un dar pentru mine,/ Vă cer doar să fiți un maldăr de foi/ Pe care scrie oricine.// Manuscrise aruncate în sertare uitate,/ Vrafuri de hârtie murdară,/ Biblioteci incendiate,/ Enciclopedii fără țară.// Lume de papirusuri fără de glorie,/ Imperii care se pierd în veșnicie,/ Ștergare pentru morți fără istorie,/ Praful și pulberea, în loc de simbrie. (…) Alergăm spre ziua de mâine/ Cu genunchii de cretă,/ Cu gleznele ca o ceară topindu-se în adaos,/ Lumea e doar o suzetă/ Care suge din haos“ (O suzetă care suge din haos). Există mereu în asemenea versuri o paradoxală satisfacție a cedării, o superbie a contrarietății. Negativul e uneori solemn, în antică perspectivă: „Aduni statuile lui Antinous,/ presărate pe întregul imperiu,/ vor fi un pumn de sare,// țineți departe/ rana și amintirea“ (Un pumn de sare). Alteori e o cădere trasă într-un simbol care poate fi și biblic, al pescuitului, o dureroasă relație cu ceea ce lâncezește, agonizează: „peștii se zbat cu spinarea mușcată de fier și cocleală,/ au solzii puhavi, sloboziți din armura lor descărnată“ (Cartea de citire). Un soi de martiriu curent cu o luminoasă finalitate divină: „toată această lume înghesuită/ se preface în lauda lui Christos“ (ibidem). Tensiunea constatativă se destinde într-o resignată ambiguitate: „Pentru mine nu este nici ora, nici vremea treziei,/ nici întoarcerea în anotimpul unei mângâieri trecătoare“ (ibidem). Sacrul rămâne însă pe aproape. Printr-o referință la Sfânta Tereza avem a face cu o subiacentă analogie între credință și poezie, întrucât ambele aduc necesitatea unei trăiri ab initio, unice în revelația ce s-ar putea produce. Copilăria și maturitatea, spontaneitatea și ceea ce e deja structurat, așteptarea și mirabila împlinire, adică reperele începutului și ale experienței dobândite, încearcă a circumscrie un destin, în pofida neputinței verbului de-a surprinde realmente misterul: „Sufletul Maicii Tereza nu va fi continuat de încălțările sale,/ O să aștepte să-l ajungă din urmă acest poem/ Care a încălțat nu picioarele ei, ci sandalele ei părăsite și goale.// Și pașii ei o să înceapă să sune,/ În rima ca o rugăciune,/ În neputința vorbelor de a răscumpăra o minune./ O să răsune,/ Ca un plachiu peste lume,/ Dansează step/ Ecoul în deșertăciune“ (Poezia care fuge de rimă).
Starea de spirit saturniană a autoarei o îndeamnă să caute acele raporturi ale ființelor și lucrurilor care înfățișează răsfrângerile unei crize, ale unui dramatism generic. Clipele de melancolie capătă un iz funerar. Accentul infantil subliniază spaima ultimă: „Acum alte trupuri se leagănă,/ În timp ce apa suie în țevi împânzite de calcar,/ Păstăi de fasole golite de boabe/ Se leagănă,/ Aerul le usucă,/ Le zvântă o pală de vânt,/ Hai la groapa cu furnici, te cheamă copiii/ Și tu îi asculți și cobori în pământ, în mormânt“ (Hai la groapa cu furnici).
Semnalele dispariției pot porni de oriunde. Imaginile habituale, nu o dată în coabitare cu naivitatea dată în vileag ca test al autenticității, indică primejdia aidoma unui contrast. Buteliile de aragaz aflate în fața porților stau precum „niște popice, având imaginația unor copii“, intrând în inocentul joc al imaginilor fantast teribile. Întrucât, în chip concluziv, „de foarte departe, din cer, de pe o altă planetă,/ cineva ar putea să joace popice privind străzile și ulițele noastre (…) ca să doboare viețile noastre mai bine/ și să le rostogolească de-a dura“ (Camionul cu butelii). Acestei conviețuiri între infernal și paradiziacul infantil îi datorăm și un joc teratologic murmurat cu o liniște ce potențează groaza, însoțit de un îndemn: „Dar până atunci, ia-mă cu tine, în iadul tău,/ Ca despre rai să mă înveți“ (Locuri de joacă). Însă ființa lirică își continuă prezența prin mijloacele unor reciclări. Sentimentul ireversibilului declin cu scadență thanatică își găsește locul în dozări tot mai permisive pentru a dobândi un echilibru existențial. Intervin secvențele contemplației precum adierea unei resurecții. Zambilele pe care le măsoară zilnic autoarea „vor învia/ o flacără verde albastră“ (Îndrăgostită). Sumbrele simptome ale slăbiciunii, dezarticulării, dezastrului nu dispar, apelând la echivalențe acceptabile dăinuirii. Spasmului ultim i se substituie un dubiu cu o similară componentă infantilă: „Dacă privești îndelung un orologiu astronomic e semn/ că iubirea ți s-a scurs toată din vine, (…) sau te-ai întors la puterea unui copil/ rostogolind cu podul palmei/ neobosit cercul lui?“ (Cocoșul mecanic). Găsim ingeniozități ale inevitabilei noastre dizolvări în anorganic pliate pe o audiție muzicală: „Dacă ridici ușor capacul pianului/ și te pregătești să cânți concertul lui Mozart,/ vezi măruntaie și mosorele, alcătuirea aceea pe care o bănui/ sub coastele mele/ și sternul deschis și despicat ca o trapă,/ dat la o parte ca lespedea mormântului Lui“ (Operația pe cord deschis). Concluziile provizorii ale unei atari evoluții morale se proiectează pe ecranul civilizației prezente, în mediul său culminant, new-yorkez, în care poeta a ajuns a viețui. Medierea spre transcendență n-ar putea fi și de natură tehnică? „Privește spre tărâmul de dincolo/ al unui celular fără semnal“ (Texte, glorioase textile). Sau: „Explozia în oțel/ e ca un fiu rătăcitor,/ alege căi neumblate“ (The Steel God Genesis). Pentru ca tabloul semiapocaliptic al unui Babel modern să ne taie suflarea prin viața sa fără viață: „Nu curge nici o picătură de sânge,/ tot acest Babel de sticlă, beton și oțel/ nu are nici o picătură de sânge în vine,/ aorta arhitecturii pe care ne vânzolim noi,/ sus și jos,/ e liftul, programat să urce și să coboare, pe monitor“ (Vampirii moderni ai orașului). Fără doar și poate, Doina Uricariu e una din cele mai înzestrate voci feminine ale poeziei noastre de azi.