Mă întreb ce poate însemna pentru un tânăr de azi, care nu mai are obligația să facă stagiul militar, romanul Dulce ca mierea e glonțul patriei de Petru Popescu, apărut în 1971. Cum ar putea să se recunoască într-un personaj care trăiește o experiență pentru el cu totul străină? Și încă ceva: de ce ar aprecia acest tânăr erupția de viață trăită din paginile cărții, nemaiavând drept termen de comparație mortificarea din timpul comunismului?
Recitind romanul, constat că trecerea timpului nu l-a atins (așa cum nu l-a atins pe autorul însuși, care, ori de câte ori revine în România, pare un actor de la Hollywood, în plenitudinea maturității, și nu un scenarist de la Hollywood, obosit de multele nopți nedormite, cum este în realitate). Indiferent dacă ai făcut sau nu armata, dacă ai trăit sau nu în comunism, textul te captivează prin exuberanța lui tinerească, printr-un mod nou, inedit de a vedea lumea. Realitatea, fie și una prăfuită, capătă prospețime când o descrie Petru Popescu, seamănă cu frunzișul pomilor după ploaie.
Romanul este scris la persoana întâi, din perspectiva unui absolvent al facultății de istorie care face armata la o școală de ofițeri în rezervă. În personajul fără nume se proiectează Petru Popescu însuși, dovada constituind-o tocmai farmecul literar al relatării, imposibil de atribuit unui nescriitor.
Descrise cu vervă artistică, până și situațiile cele mai banale, pe care în viața de fiecare zi nici nu le mai înregistrăm, își dezvăluie – spectaculos – poezia sau umorul. Prozatorul reglează televizorul existenței în felul său dintotdeauna: dă totul la maximum. Sunt date la maximum și culoarea, și contrastul, și luminozitatea, și sonorul.
Ritmul antrenant al romanului este expresia acestui entuziasm. Există, în multe pagini, este adevărat, și torente de verbiaj. Spre deosebire de romanul anterior, Prins, Dulce ca mierea e glonțul patriei nu are o idee ordonatoare. Mulți bărbați simt nevoia să povestească pe larg ce li s-a întâmplat în armată, deși acolo – din punct de vedere narativ – nu li s-a întâmplat nimic. Îi animă faptul în sine că au prilejul să vorbească despre ei înșiși. Aceasta este și starea de spirit a personajului-narator din Dulce ca mierea e glonțul patriei (de care Petru Popescu nu se distanțează, probabil datorită împrejurării că și-a scris romanul la scurtă vreme după ce el însuși a „făcut armata“). Un amestec de entuziasm naiv și narcisism îl determină să istorisească, plin de vervă, tot ce a trăit și văzut ca militar, fără să se mai întrebe dacă cititorii îl urmăresc cu atenție în fiecare moment. Și totuși, totuși, nu poți lăsa romanul din mână. Îl citești și în metrou și, absorbit de lectura lui, se poate întâmpla să uiți să cobori la stația la care ar fi trebuit să cobori.
*
În toamna anului 1966, ca student în anul II al Facultății de Limba și Literatura Română a Universității București, am participat la una din ședințele recent înființatului cenaclu „Junimea“, în amfiteatrul „Odobescu“. La un moment dat, fără să fi fost programat să citească, un tânăr, necunoscut pentru mine, s-a ridicat în picioare, undeva, în spate, și a început să declame versuri dintr-o carte a sa recent apărută, Zeu printre blocuri.
Citadinismul afișat fără complexe, stilul direct și dezinvolt, bucuria – nepropagandistică – de a fi tânăr au făcut senzație. Autorul cărții a fost aplaudat cu simpatie.
Titlul însuși al cărții, Zeu printre blocuri, părea o sfidare la adresa esteticii oficiale, în condițiile în care pe atunci era interzisă orice referire la… forțe supranaturale (cum ar fi „zeu“!). Ca să nu mai vorbim de faptul că Petru Popescu avea încă din acei ani – în contradicție flagrantă cu stilul de viață comunist – o atitudine americănească, fiind rapid și eficient, scriindu-și textele direct la mașina de scris (într-o țară în care exista încă un cult al ciornelor), folosind pe scară largă neologisme, dintre care multe preluate din engleză.
*
Într-o vară, după 1989, Petru Popescu m-a vizitat în casa mea de la țară. Credeam că o să-l uimesc cu livada de peste o sută de pomi fructiferi, cu cei două mii cinci sute de molizi întrețesuți în gardul viu care înconjoară terenul, cu vița de vie, cu zmeurișul de sub salcâmi, cu căpșunii de lângă fântână, cu grădina de zarzavat. Dar el n-a văzut nimic din toate acestea. Era absorbit numai și numai de discuția despre literatură. Îmi vorbea despre cărțile la care lucrează, despre relația autor-editor din America, despre viitorul literaturii într-o lume informatizată. A protestat împotriva unui articol al meu în care deplângeam pasiunea contractată de el în SUA pentru scrierea unor scenarii cinematografice la Hollywood și, în general, prioritatea pe care a început să o dea literaturii comerciale. M-a întrebat, avid de noutăți, cum evoluează literatura în România.
Stăteam într-un chioșc care are, în loc de pereți, perdele de iederă și de trandafiri agățători, soarele apunea lent și grandios, trimițând raze roșietice prin frunzișul copacilor, iar el nu vedea decât fantasmele literaturii.