Ion Horea a fost şi a rămas unul din poeţii mei preferaţi. Îmi cumpăram, încă în studenţie, toate volumele sale de versuri (multe dintre ele apărând la Editura clujeană Dacia), inclusiv culegerea antologică, Eu trebuie să fiu. Prefaţă de Edgar Papu, Editura Albatros, Bucureşti, 1994 (Colecţia „Cele mai frumoase poezii“) sau ediţia din BPT, Locul şi ceasul, Editura Minerva, Bucureşti, 1994. Îi ştiu multe versuri pe de rost, iar de câte ori mă duc în Nandra mea natală, privind spre cimitirul satului, recit involuntar versurile din Cântec târziu: „În cimitirul greu de prune/ se mută satul, rând pe rând…/ Când clopotele prind să sune/ şi noaptea le aud chemând!“ Nu mai vorbesc de poemul Umbra plopilor, pe care-l consider unul dintre cele mai frumoase poeme de dragoste, cel puţin din literatura română, dacă nu şi din cea universală (punerea poemului pe muzică, de către Tudor Gheorghe, a făcut poemul şi mai celebru. În plus, avem, din fericire, şi o variantă pe Internet, în lectura autorului).
I-am scris mai multe scrisori, în care i-am mărturisit admiraţia mea pentru poezia sa, care îmi merge la suflet. Mi-a răspuns de fiecare dată, cu o „promptitudine occidentală“ (Nicolae Scurtu), ceea ce a adâncit şi mai mult preţuirea mea pentru venerabilul poet, care spunea, într-o scrisoare către istoricul literar Marin Bucur, publicată de Nicolae Scurtu în România literară: „Mărturisesc aici, ca un sentiment dominant al vieții mele, iubirea de țară, de istorie, de zare spirituală a neamului meu.“
În 1998, i-am făcut o vizită acasă, în locuinţa din str. Maria Rosetti (îmi amintesc şi de casa scărilor, înţesată de tablouri!), cerându-i colaborarea la revista „Excelsior“, pe care o editam din 1992. Mi-a dat două manuscrise, cu două poeme diferite, dar ambele intitulate Rugăciune, pe care le-am şi publicat în „Excelsior“, la rubrica „Autograf sentimental“, împreună cu un admirabil portret, făcut de Ion Vlasiu (în nr. 11, 1998, respectiv nr. 16, 2003).
Acum 9 ani, cu ocazia unei alte deplasări la Bucureşti, a acceptat să înregistrăm un interviu pe reportofon, pe care l-am transcris urgent şi i l-am trimis, dar, exigent cum era, mi-a spus că mai trebuie să discutăm pe marginea lui, dar nu „cu graba dinaintea plecării trenului“, aşa că interviul a rămas nepublicat (prietenul nostru comun, Ion Brad, l-a citit şi el şi mi-a spus că este un interviu excepţional, cu multe informaţii legate de biografia poetului şi de viaţa literară românească în general).
Scrisoarea care urmează a fost prilejuită de apariţia volumului meu, Peregrin prin Europa. File de jurnal: Viena, Praga, Varşovia, Budapesta. Cuvânt înainte de Constantin Ciopraga, membru al Academiei Române, Editura Didactică şi Pedagogică R. A., Bucureşti, 1998, volum pe care i l-am trimis la Bucureşti.
Poetul relatează aici (cred că în premieră) despre cum au fost convocaţi mai mulţi poeţi şi compozitori, în 1977, pentru a lua în discuţie o variantă a Imnului nostru Naţional. Întâlnirea era tipică pentru regimul comunist, care, mimând democraţia, ignora de fapt opiniile specialiştilor, în cazul de faţă rămânând valabilă acea variantă a imnului, stabilită de Cel de sus (= Ceauşescu, nu Dumnezeu!). (Ilie Rad)
Iubite Domnule Profesor,
Nici nu mai ştiu cum să încep această scrisoare, la gândul că profesorul sever, după ce am dat un extemporal apreciat, o să puncteze, de acum încolo, conform normelor didactice, orice greşală. Eu scriu (şi am scris toată viaţa) cam după ureche, ca un lăutar oarecare. Nu mi-am tocit coatele în biblioteci universitare, n-am epuizat bibliografii cu studii filologice şi cărţi vechi – când am încercat, n-am avut voie –, apoi n-am avut voinţă, apoi n-am avut învoire şi, până la urmă, am rămas în voia unei experienţe de cvasiautodidact. Vă scriu acestea aşa, ca să mă aflu în treabă, şi, oricum, ca să încep într-un fel.
Aşadar, vă mulţumesc pentru cartea primită ca un dar, sub semnele sfinte care se apropie. Sunteţi un Moş cu sacul mereu la îndemână. Frumos tipărită, şi mai frumos alcătuită, bogată în impresii, în informaţii, un itinerariu în civilizaţia Europei, în cultura locurilor, în istorie şi în aspecte ale culturii, mai de la margini, poate, dar cu atât mai interesante şi mai colorate.
Vă felicit de pe acum, numai după o răsfoire, pagină de pagină, şi sunt convins că voi avea motive în plus la lectura ei. Prezenţele epistolare nu distonează, adaugă un argument la o mărturisire sinceră, care ilustrează, încă o dată, laturile aproape nefireşti, în lumea prin care trecem, ale fiinţei Dumneavoastră, menită a fi, prin destin, sub aura culturii şi a prieteniei.
Să nu vă mire dacă vă spun că, în răsfoirea cărţii, m-am oprit asupra Imnurilor ţării. Cred că sunteţi unicul în Ţara românească reîntregită şi iubită, unicul cărturar care se opreşte, ca într-o grădină zoologică a (in)culturii noastre naţionale, la acest aspect amar, care spune foarte mult, al unei ţări în căutarea unui imn naţional. Să nu dea Dumnezeu ca la o nouă ediţie, ori în altă lucrare, să fiţi nevoit să mai adăugaţi un text ori…, dar mă opresc aici, supus şi încercat de istoria neamului.
Totuşi, totuşi, în legătură cu acest mănunchi de texte ale seismelor societăţii româneşti, ţin să vă relatez o întâmplare care a avut loc la sediul CC al PCR, înainte – nu mai ştiu – cu trei, patru luni de apariţia decretului ceauşist.
Într-o bună zi, m-am pomenit şi eu chemat (convocat) la o şedinţă pentru nimeni nu ştia ce. Am fost invitat, în calitate de, probabil, făcător de versuri, poate şi în aceea de redactor la R[omânia] l[iterară]. Oricum, m-am pomenit într-o sală cu vreo treizeci de „personalităţi“ (pun ghilimelele, pentru că era vorba şi de reale, şi de închipuite personalităţi).
Încerc să-mi aduc aminte, dar nu văd în faţa ochilor decât două fizionomii: Ion Dumitrescu, preşedintele [Uniunii] Compozitorilor, şi, în stânga mea, prietenul meu, Tomozei. Au apărut şi au condus toată bălăcăreala [Dumitru] Popescu-Dumnezeu şi Cornel Burtică. Amândoi. Primul, viclean, superior ironic, jucându-şi rolul perfid, al doilea semi-idiot într-ale culturii, mai elastic sub arcuirile umbroase [lecţiune incertă) ale privirilor lui „Dumnezeu“. Amândoi se jucau, la indicaţiile Celui de sus, de-a Imnul Naţional.
Ne-a fost pus în faţă textul, care a devenit imn, mai bine-zis a rămas aşa cum ni l-au arătat, în ciuda observaţiilor care, într-un fel sau altul, s-a încercat să se facă. Într-atâţia agramaţi, şi eu parcă aş fi acum unul din ei. Atunci însă, într-un moment al încrucişărilor de opinii „la text“ (şoptindu-se că l-ar fi făcut chiar El, cu ajutorul lui Păunescu poate), înfuriat pe toată porcăria, am sărit ca ars şi am strigat: „Dar este agramat, tovarăşe Burtică!“ În acel moment, Tomozei m-a prins cu brutalitate de braţ şi m-a tras pe scaun, urlând în şoaptă: „Stai jos, idiotule!“, şi continuând cu înjurăturile de rigoare.
Nu s-a înregistrat strigătul meu, în vacarmul acelui moment, am scăpat ocaziunea de a fi eroul zilei! Toată isprava s-a sfârşit ca un fel de pierdere de vreme şi îmi mai amintesc numai cum, în Piaţă, mergând cu Ion Dumitrescu şi alţi compozitori, către Ateneu, bătrânul maestru şi preşedinte a zis la un moment dat (numai el vorbea): „Ce vremuri trăim! Prin (nu mai ştiu) ce an (nu mai ştiu cine) a fost arestat, pentru că a murmurat Deşteaptă-te, române!, într-o crâşmă.“
Trăiam sub vremi, acoperiţi de adevăr şi de minciună, dar trăiam, dincoace de perete, dincoace de tot ceea ce nu ştiam şi nu înţelegeam trăind. Poate că înţelesurile absolute sunt date numai celor ce mai trăiesc.
Am obosit, Domnule Profesor, mi se încâlcesc vorbele şi îmi tremură condeiul.
Încă o dată, vă sunt recunoscător şi rămân al D-voastră cu absolută iubire.
Bucureşti, 6 noiembrie 1998
ss Ion Horea