Plurivalența creatoare a lui Horia Gârbea s-a concretizat deplin în cele patru decenii de literatură fără frontiere, începând cu poeziile publicate în 1982. Editorial, debutează un an mai târziu în dramaturgie: Doamna Bovary sînt ceilalți. În anii ’90, de creație efervescentă, se afirmă în proză cu volumele Misterele Bucureștilor și Căderea Bastiliei. Pentru ca în mileniul al treilea să-și valorifice talentul de eseist, critic literar și traducător avizat al operei lui Shakespeare.
În 2022, scriitorul plurivalent revine la proză cu „ediția definitivă“ a romanului Crime la Elsinore (Ed. Neuma). Un roman impregnat de livresc și plin de umor, cu acțiunea plasată în lumea pitorească a unui teatru provincial din timpul primului deceniu post-comunist. Ilustrând figurativ ideea lumii ca teatru, narațiunea cu încărcătură parodică se deschide cu o scenă inedită, provenind din dramatizarea celebrului roman Un veac de singurătate al lui G.G. Márquez. În rolul colonelului Aureliano Buendía este distribuit actorul histrionic Iacint Manoil („un amestec de lecturi pospăite, snobism și inteligență nativă soră cu prostia“). Dar protagonistul romanului se adeverește a fi „super-regizorul“ spectacolului, Ivan Cosma, directorul Teatrului Național din Călărași (topos fictiv, fără legătură cu municipiul atestat geografic). Pentru a cuceri în plan cultural capitala țării și a se impune profitabil în mișcarea teatrală internațională, cu dramatizările sale după opere celebre (pe care nu suportă să le citească!), regizorul megaloman și incult își propune să realizeze un spectacol impozant sub forma unui colaj al crimelor și sinuciderilor din dramaturgia shakespeariană cu titlul comercial Crime la Elsinore („un măreț spectacol ce ar fi zguduit Europa ca un cutremur cu epicentrul la Călărași“). În jurul acestui proiect grandios și utopic sunt ordonate secvențele romanului, urmărind mașinațiunile regizorului fără scrupule pentru a obține finanțarea de la un vice-primar al Bucureștiului. Ceea ce constituie pentru romancier un bun prilej de a satiriza corupția din politică.
Adoptând condiția naratorului omniscient, prozatorul conturează – uneori cu accente de pamfletar – universul teatrului în degradare, bântuit de amatorism și corupție. În atitudinea lui ironică șfichiuitoare, deprinsă la școala lui I.L. Caragiale, prozatorul stigmatizează viciile și aspectele ridicole ale pseudo-artiștilor care s-au împământenit în teatrul post-revoluționar ca într-o utopie negativă. Iar devierea situațiilor comice înspre absurd îl indică pe Horia Gârbea, mai degrabă, ca ucenic al lui Eugen Ionescu. El nu ocolește defel moravurile sau tarele morale care erodează instituția teatrală: promovarea non-valorii prin angajarea unor actori fără vocație; ipocrizia și slugărnicia acestor histrioni recrutați, din interese mercantile, inclusiv din rândul politicienilor (actori „de ocazie“); incultura personalului auxiliar; mascarada înscenărilor în care predomină erotismul; montările faraonice uzând de recuzita tehnică și mulțimi de figuranți în detrimentul textului dramatic; corupția și grandilocvența regizorilor provenind „din gașca exilaților întorși“; oportunismul criticilor dramatici etc. Cel mai căutat de privirea acuzatoare a autorului este, desigur, protagonistul acestei veritabile comedii bufe, caracterizat cu epitete antitetice de limbaj bombastic: „celestul regizor și director de peșteră culturală“, „demiurgul poporului ales al teatrului“, „olimpianul regizor“ ș.a. Ivan Cosma apare ca un mic dictator din provincie, aspirând spre viața artistică din Capitală, cu aptitudini machiavelice. Expresia plastică, de argou pseudo-intelectual, este uzitată pentru a ridiculiza „gloria mondială a mastraponțului“, etalată prin false trofee în biroul „magistrului“. Și în cazul personajelor secundare, surprinse mai totdeauna în situații grotești, prozatorul excelează în portretizarea caricaturală. Profilul lor e schițat în tușe păstoase, reliefând convergența dintre conformația anatomică și caracter.
Titlul romanului, ce pare o parafrază după Hamlet at Elsinore, decurge din înclinația ludică a autorului, în tentativa de atragere a cititorului, indicându-i o pistă falsă. În chip semnificativ, cultura personajului central se limitează la lectura romanelor polițiste, astfel încât orice reprezentare dramatică devine în viziunea sa îngustă scenariul unui policier. Dar romanul cu tentă polițistă este fundamental conceput în registrul realismului critic, din unghiul moralei intransigente. Ca semn al naturaleții, naratorul uzează de un limbaj crud, fără rețineri pudice. Realizând mixtura ideală dintre satiră și umor, romancierul și-a asumat riscul de a scrie un text uniformizat în spirit negativist. De altfel, în prezentarea de pe copertă – care aparține editorului sau chiar autorului – asumarea riscului apare explicită: „Toate personajele sunt negative, atinse de viciu și nebunie, de orgolii sterpe și incompetență absolută.“ Astfel, Horia Gârbea a conturat, în Crime la Elsinore, o plastică utopie negativă, mustind de ironia care atinge cotele sarcasmului, din vremea de tranziție a societății românești pe fundalul căreia se proiectează imaginea, de-acum istorică, a teatrului.