Isabel Allende are 26 de cărți publicate, traduceri în peste 40 de limbi; peste 75 de mi- lioane de exemplare vândute (e cea mai bine vândută scriitoare din lume de limbă spaniolă la această oră); are 15 doctorate onorifice; peste 60 de premii în peste 15 țări; trei filme de succes și un serial realizate după romanele sale. În 2018 a primit, în cadrul National Book Awards, Medal for Distinguished Contribution to American Letters, fiind prima personalitate scriitoricească de limbă spaniolă căreia i se acordă această distincție.
Cel mai recent roman al său, Violeta a apărut, foarte rapid, și în limba română, la Editura Humanitas Fiction, în seria de autor care îi este dedicată.
Despre această carte este, de altfel, vorba în dialogul de mai jos – un interviu în exclusivitate
Cristian Pătrășconiu: Este romanul Violeta un copil al pandemiei?
Isabel Allende: Am început să scriu la acest roman în data de 8 ianuarie 2020. Două luni mai târziu, pandemia a lovit planeta și am ajuns cu toții să stăm închiși în case. După șocul inițial, am văzut că am, în sfârșit timp, liniște și singurătate să scriu. Fără călătorii, fără evenimente publice, fără turnee de promovare a cărții, fără viață socială. Asta mi-a dat permisiunea să scriu Violeta în câteva luni.
Cât din personajul Violeta este mama dumneavoastră?
Violeta seamănă cu mama mea: este deșteaptă, frumoasă, talentată, curioasă, puternică și pasională. Dar mama mea nu s-a putut întreține niciodată, așa cum este cazul cu Violeta, așa că nu era stăpână asupra vieții ei. Când am încercat să scriu despre ea, mi-am dat seama că, deși era o femeie extraordinară, nu a avut un destin extraordinar.
Când vă gândiți la mama dumneavoastră, ce imagini vă vin în minte imediat? Ați menționat că între dumneavoastră și mama dumneavoastră sunt multe scrisori (peste 20.000 de scrisori). Este această corespondență una dintre comorile pe care le dețineți?
De obicei o văd pe mama în floarea vieții ei, când avea în jur de 60 de ani. Uneori o văd ca pe femeia foarte bătrână care a devenit la final: lucidă, deșteaptă, cu simțul ironiei și al umorului, pașnică, detașată, înțeleaptă. Am ajuns, într-un fel, să o cunosc mult mai bine decât mă cunosc pe mine. În corespondența zilnică pe care am avut-o de ani și decenii, am aflat totul despre ea: amintiri, secrete, vise, temeri, dorințe….
Cum este să nu mai aveți privirea sa ascuțiță, aprobarea sa finală? Domnia sa obișnuia să citească manuscrisul fiecăreia dintre cărțile dumneavoastră….
Ea mi-a corectat manuscrisele vreme de mai mulți ani, dar a fost un moment începând cu care nu a mai putut să o facă. Ea a spus că lumea s-a schimbat prea mult și că s-a simțit exclusă, că este demodată, că nu se putea concentra așa cum făcea înainte. Mi-e dor de privirea ei ascuțiță, desigur. Acum fratele meu Juan Allende mă ajută să editez prima schiță a unei cărți; mai apoi o arăt agentului meu din Statele Unite, Johanna Castillo.
Cât din același personaj – Violeta – sunteți dumneavoastră?
Unele dintre aventurile amo roase ale Violetei se bazează vag pe ale mele. La fel ca mine, îndură moartea fiicei sale, face o fundație și se căsătorește la bătrânețe. Presupun că există ceva despre autor în fiecare carte…
Putem spune că în acest roman este concen trată „filozofia“ dumneavoastră despre viață, iubire, istorie?
Da. Scriu despre acele lucruri și despre acei oameni la care țin. Câteva teme apar constant în cărțile mele: dragostea, moartea, pierderile, deplasarea, loialitatea, curajul, femeile puternice, tații absenți, probleme politice și sociale.
Poate fi Violeta, trebuie să fie personajul dumneavoastră un model, o inspirație pentru femeile viitorului?
Nu intenționez să transmit mesaje sau să creez modele atunci când scriu ficțiune: tot ceea ce vreau este să împărtășesc povestea cititorilor mei. Dacă este cineva care găsește printre rânduri un mesaj sau un model de urmat, de imitat, este pentru că sămânța este deja în el și eu doar o pun în cartea mea în cuvinte.
Violeta îi spune nepotului ei că viața trebuie povestită „nu atât pentru virtuțile ei, cât pentru păcatele ei“. De ce aceasta? De ce – mai ales o poveste despre păcate?
Din punct de vedere literar, majoritatea virtuților sunt fade și plictisitoare. Bunătatea, fericirea și succesul sunt grozave în viața reală, dar sunt (aproape) inutile pentru a crea o poveste bună, dacă nu sunt combinate cu o tragedie. Prefer să scriu despre vieți pline de pasiune și despre oameni care își asumă riscuri, greșesc, care suportă consecințele și se schimbă. Există un moment în carte în care Violeta spune că indiferența este un păcat capital. Regretă că a ignorat suferința multor oameni în timpul dictaturii; și-a trădat primul soț; gândește despre sine că era frivolă și că își neglija copiii. Dar la sfârșitul vieții, când face un inventar al trecutului, își dă seama că are foarte puține amintiri proaste. Ea nu se simte deosebit de vinovată.
Ați publicat două cărți în perioada pandemiei – Sufletul unei femei și Violeta. Sunt cumva legate acestea două într-un fel solid? Putem spune că Violeta este Sufletul unei femei?
Cărțile nu sunt legate între ele. Forța motrice pentru Sufletul unei femei a fost dorința mea de a-mi spune călătoria ca femeie și ca feministă și de a sărbători noul val de tinere care acum împing mișcarea feministă înainte. Violeta s-a născut ca o modalitate de a-mi onora mama și de a povesti unele dintre evenimentele fascinante ale secolului XX.
Tăcerea, solitudinea și timpul – pe acestea le-ați menționat ca fiind cele trei daruri cele mai prețioase pentru un scriitor? Mai sunt ele în fruntea listei dumneavoastre?
În mod absolut.. Pot adăuga, de asemenea, că am nevoie de un computer și de internet. Ajută, de asemenea, foarte mult să ai un soț iubitor, doi câini și o sănătate foarte bună.
S-a spus în legătură cu dumneavoastră și cu ceea ce scrieți: „ea știe că toate poveștile sunt povești de iubire și că poveștile de iubire cele mai uimitoare sunt spuse de timp“ (Colum McCann). Sunteți de acord cu acest fel de a privi literatura pe care o faceți dumneavoastră?
Nu știu dacă TOATE poveștile sunt povești de dragoste, dar cu siguranță cele mai memorabile sunt despre dragoste. Timpul este cel mai mare test pentru orice operă de artă și, desigur, și pentru literatură. Foarte puține cărți rezistă trecerii timpului și devin clasice.
Istoria e foarte prezentă în cărțile semnate de dumneavoastră. Spuneți de mai multe ori că „trebuie să fim vigilenți“. De ce? Ce se poate întâmpla grav când suntem neatenți?
Apreciem ceea ce avem atunci când îl pierdem. Când îndurăm războiul, tânjim după pace; când în închisoare prețuim libertatea; în boală tânjim după sănătate; când suferim o tiranie, luptăm pentru democrație. În cazul drepturilor femeilor, de exemplu, nu putem fi mulțumiți, deoarece acestea sunt mereu în pericol. Este nevoie de o criză precum războiul, ocupația, foametea, ciuma, terorismul, fundamentalismul etc. pentru ca femeile să-și piardă orice libertate sau drepturile pe care le-ar putea avea. Așa s-a întâmplat în Afganistan în aceeași zi în care talibanii au preluat controlul. Viața este precară. Trebuie să fim vigilenți pentru a duce lumea înainte, deoarece există forțe puternice care încearcă să o împingă înapoi.
Ce mister era în dulapul din copilăria dumneavoastră, acolo unde ați citit, pe ascuns, O mie și una de nopți? Despre ce anume de acolo, de atunci ați dori să scrieți?
Era misterios și incitant: pentru că acele patru volume din O mie și una de nopți erau interzise. Erau ținute într-un dulap încuiat pentru că se presupune că erau erotice și eram prea mică pentru a le citi. Interdicția le-a făcut fascinante și misterioase pentru mine. M-am gândit să scriu despre asta… sper că voi trăi suficient pentru a o face.
