Comori
Sunt plină de comori pe care anii
Mi le-au lăsat anume spre păstrare:
Când dorm sau când veghez, mă împresoară
Iubite chipuri, voci și peisaje,
Odoarele aducerii aminte
Ce-mi fac din întuneric înstelare.
De-aceea unde plec, eu las în urmă
O trenă de parfumuri și foșnirea
Unor veșminte-n mers prin interioare,
Ori pe poteci spre locuri, azi, pierdute,
Iar zâmbetul ce-mi trece-acum pe faţă
Îmi vine din sipetul altor timpuri.
Amânare
Ar fi atâtea lucruri încă
De care-aș vrea să mă apuc,
Dar rândunelele se duc
Și toamna e tot mai adâncă.
Las scrisul vraiște, legământul,
Caut spre ceruri ca năuc,
Căci rândunelele se duc
Și–mi fuge de sub tălpi pământul.
Voi mai avea răgazul, iată,
La bun sfârșit să mă aduc?
Vezi, rândunelele se duc,
Eu n-aș fi gata niciodată…
Revedere
Bunicul meu, în înserare,
Se contempla-n copilul palid
Care, citind, pleca de-acasă,
Sub raza lămpii-n aventură.
Rămași pe loc, în încăpere,
Se depărtau unul de altul,
Într-o profundă regăsire
Pe care eu am deslușit-o
În fiul ce mi-a fost părinte.
Deși s-au dus de-atâta vreme,
Ei se întorc întotdeauna,
Când sunt în faţa filei albe,
Căci când compun, devin odaia
De unde tatăl și băiatul
Porneau pe mări imaginare.
Ce pare nou
Ce pare nou e doar un voal
Pe strălucirea de opal
A ceasurilor de demult.
Dansul cuvintelor de fum
Vine dintr-un străvechi „acum“
În care stau să mă deșir.
Unde sunt eu? mă-ntreb livid:
În mine peșteri se deschid,
Sunt peste tot și nicăieri.
Dar muzica acelui glas
Care s-a stins mi-a mai rămas
Atât de caldă în auz…
Dacă încep atunci să scriu,
Putea-voi face din pustiu
O cale-ntoarsă către rai?
Interior
Înconjurată de icoane,
De cărți și mobile vrăjite,
Trăiesc pe-o insulă în care
Se întrețes mai multe timpuri.
Tablourile de pe ziduri
Mă iau cu ele într-o lume
Unde lumina nu apune,
Unde grădinile și pomii
Nu au aflat ce-i veștejirea.
Mai sunt picturile cu chipuri
Lângă ferestre sau afară,
Ochii adânci care se uită
Nu înainte, ci lăuntric,
Învăluindu-mă-n misterul
Privirilor navigatoare.
Nu ştiu
În nopţile de insomnie,
Trece prin mine o putere
Pe care eu o prind în versuri.
O scriu în gând, o cânt în minte,
Ca să n-o uit până la ziuă,
Muzica ei mă domolește.
Când pun cuvintele pe foaie,
Mi se-adâncește îndoiala
Că nu ar fi doar ale mele.
Pare că vin pe-un val de suflet
Din nicăieri, de pretutindeni,
Ca să-și găsească-n mine malul,
Iar eu nu știu cine-mi croiește
Drum prin nămeţii de pe file
Ca să ajung până la tine.
Atât de drag
Îmi ești atât de drag,
Cum stai cu ochii-nchiși…
Fotoliul vișiniu
Te duce, nemișcat,
Din cameră în somn.
Tresari după un timp,
Încerci să te ridici,
Mă iei de mână, mut,
Și o pornim încet
Pe holul tot mai lung.
De ce să ne grăbim
S-ajungem undeva,
Când eu sunt pasul tău,
Iar tu – suflarea mea?
Durată
Nu mai am timp, îmi spun,
Însă minutul crește
Până ajunge ceas,
Iar ceasul se întinde
Până se face zi,
Când, gata să apună,
Nu vrea să se mai stingă.
Eu încă stau să văd
Cum din puţinul care
Mi-a mai rămas acum
Va răsări lăstarul
Secundei de la urmă,
Făgăduind păduri.
Joc de scenă
Aveam de-nchipuit în piesă timpul,
Mergând din stânga scenei către dreapta,
Iar pajul ce-mi veghea atent mișcarea
Se lumina, umbrindu-se la faţă;
Ceilalţi actori, prezenţi în varii roluri,
Ieșeau la rampă, se-nvârteau în centru,
Se retrăgeau nesiguri în culise.
Aveam numai un pas până la capăt,
Când din cabină m-a oprit sufleorul
Și m-a întors din drum, reamintindu-mi
Cuvintele ajungerii acasă.