Una dintre relațiile cele mai încărcate de semnificații din cultura noastră medievală a fost, indiscutabil, cea dintre Miron Costin și Dimitrie Cantemir. Cel mai învățat român al sfârșitului de secol XVII și viitorul nostru prim geniu enciclopedic nu doar că au fost contemporani, dar chiar s-au cunoscut foarte bine, în pofida unei diferențe de generație. Dimitrie Cantemir s-a străduit din răsputeri să facă uitată crima făptuită de tatăl său, domnitorul analfabet Constantin (care i-a decapitat pe Costinești) și să șteargă din istorie însăși personalitatea autorului poemului Viiața lumii. În biografia pe care i-o construiește, postum, tatălui (Vita Constantini Cantemyrii/ Viața lui Constantin Cantemir), savantul lasă, însă, să scape multe detalii neconvenabile cu privire la evenimentele tragice din 1691. La 330 de ani de la moartea tragică a lui Miron Costin, cred că nu e lipsit de interes să reexaminăm dosarul…
Momentul de ruptură al biografiei pe care Dimitrie Cantemir o consacră tatălui, în care țesătura de alibiuri și disimulări se sfâșie și la iveală iese, în toată nuditatea ei, implicarea autorului în text și subrepția prin care el se substituie personajului (creând astfel o neobișnuită identitate între autor, narator și personaj, caracteristică autobiografiei), este cel al asasinării lui Miron Costin. Un act politic plin de semnificații, cea mai importantă fiind lichidarea influenței polone în Estul Europei. Totodată, un act de represiune disproporționat, cel puțin în ceea ce-l privește pe Miron Costin, dacă nu și pe fratele său, Velicico, în raport cu dimensiunea complotului.
Știm asta din mărturia unui fidel al Cantemireștilor: de neocolitul Ion Neculce. Potrivit acestuia, însuși comanditarul asasinatului, voievodul Constantin, era conștient de greșeala făcută prin decapitarea lui Miron și tindea să se derobeze de vinovăție, invocând dezinformarea și uneltirile sfetnicilor săi: „[…] de multe ori plânge între to<a>tă boierimea și blăstăma pe ciné l-au îndemnat de au grăbit dé i-au tăiat (s.m./ R.V.)“.
Cu toate acestea, prințul care scrie biografia tatălui răstoarnă evidența și îl transformă pe Miron Costin în adevăratul cap al complotului, justificând astfel execuția căreia acesta îi cade victimă. „Însă nemernicul de Miron și tovarășii săi aleg nunta ca prilej să cadă asupra domnului și să-și îndeplinească ticăloasa nelegiuire“1. Mai mult, inventează un întreg pasaj în care, vezi Doamne, cărturarul și-ar fi recunoscut vinovăția, împăcându-se cu soarta: „Când aude Miron o asemenea întărire, și că nu mai este loc, nici prilej pentru șiretlicurile și meșteșugurile lui, se spovedește, primește dezlegarea și ia sfânta împărtășanie, apoi se roagă la oameni de condei și hârtie, ca să scrie trei-patru scrisori lui vodă“2. Este și „reprodusă“ una dintre ele: „Preaîndurate și prearăbdătoare doamne, știu bine că nu din porunca ta, ci din dreapta judecată dumnezeiască am fost adus la această de pe urmă clipă a vieții. De aceea mă rog, fiindcă iertarea vieții n-o pot dobândi și nici vrednic nu sunt de dânsa, milostivește-te măcar de păcatul sufletului meu, pe care de atâta vreme îl păcătuiam împotrivă-ți, și să nu ceri socoteală de păcatul sufletului meu în veacul ce va să vie, în fața dumnezeiescului județ: iar dacă vei cere tu socoteală, voi pieri pe veci, și cu sufletul, și cu trupul. Să știi că fiul mei Pătrașcu și ceilalți fii ai mei nu știu nimic de uneltire, și să-ți fie milă de dânșii ca de niște nevinovați“3. Evident, deși pusă între paranteze, ca într-o biografie serioasă, ce mizează pe aportul documentului autentic, scrisoarea reprodusă de prinț e apocrifă. Nu numai că discursul nu seamănă deloc cu discursul lui Miron Costin, dar, de vreme ce știm că întreaga arhivă a familiei a rămas la Iași, iar Vita Constantini Cantemyrii este scrisă din amintiri, e puțin probabil că exact acest document, esențial pentru ceea ce dorea biograful să sugereze, să îl fi însoțit, miraculos, în exilul din Rusia…
Momentul „Miron Costin“ din biografia lui Constantin Cantemir este însemnat pentru că prilejuiește și o masivă intervenție directă a autorului ca personaj. Un personaj despre care o altă scriere din epocă, așa-numita cronică a lui Pseudo-Nicolae Costin, ne spune că a participat direct la reprimarea complotului, asistând ca martor chiar la executarea lui Velicico Costin: „…scoaseră pe Velicico vornicul din beci… de-i tăiară capul! Și au stătut acolo de față pentru credință [adică pentru a-i asigura pe călăi că aceasta este porunca exactă a lui Vodă Constantin – n.m./R.V.] fiul său Dumitrașco beizade, până i-a tăiat capul“4. „Dumitrașco beizade“, însă, în postură de narator al aceleiași întâmplări… nu mai știe nimic, spunându-i fiului lui Miron, Pătrașcu, că „nici nu cunoaște, nici nu pricepe ce-i spune dânsul [și anume, că văzuse cadavrul unchiului acestuia, Velicico – n.m. R.V.], dar, făcându-se ziuă și trezindu-se din somn părintele său va putea afla mai bine câte ceva“5. Retorica persuasivă este, în textul Vieții…, impecabilă, chiar convingătoare; totuși, nu rezistă la un examen, fie și sumar, al faptelor.
Rămâne, undeva în umbră, o întrebare: de ce? De ce această ostilitate față de persoana celui mai învățat om din Moldova de dinainte de Cantemir? Să fie secularul „spirit adamitic“ al culturii române, care-i împinge, periodic, pe creatori să-și nege predecesorii? Să fie vorba de un orgoliu paroxistic al celui care avea, indubitabil, sentimentul unicității sale în istoria națională?
Fără a avea pretenția unui răspuns definitiv – căci meandrele subiectivității nu îmi îngăduie un atare demers –, voi încerca să colaționez unele sugestii, cred eu, semnificative, în măsură să lumineze parțial întrebarea.
Mai întâi, mi se pare bizar faptul că Dimitrie Cantemir nu a continuat letopisețul lui Miron Costin. Nu era, nu încape îndoială, o obligație; fapt este însă că prințul era scriitorul cel mai nimerit s-o facă.
În aceeași ordine de idei, să nu ocolim și împrejurarea că Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor este, din toate punctele de vedere, o replică la De neamul moldovenilor. O replică zdrobitoare, prin cantitatea și calitatea informației istorice, prin acuratețea analizei, prin arta literară pusă în uz. Totuși, pare bizar – dacă teoria lui Ibrăileanu, din Spiritul critic în cultura românească (1909), privind spiritul constructiv al scriitorilor moldoveni, în opoziție cu cel polemic al muntenilor, este corectă – că atitudinea lui Cantemir față de predecesorul său a fost nu constructivă, ci anihilantă. Iată, spre edificare, ce portret îi rezervă în galeria din Vita Constantini Cantemyrii: „Ci între boierii care fugise în Lehia, cel mai de seamă era Miron Costin, sub Duca vel-logofăt. Acesta, deși pogorâtor din părinți (care venise în Moldova nu de mult) și strămoși sârbi, ajunsese totuși în scurtă vreme în Moldova în asemenea cinste la domn, la asemenea încuscrire cu alte neamuri și la asemenea stăpânire de sate și de bogății, ca aproape nici unul dintre moldoveni. Zisul Miron nu era de loc neștiutor de carte (s.m./R.V.): cunoștea limba latinească, leșească și rusească, dintre boierii moldoveni, el cel dintâi și-a trimis feciorii să învețe școală peste hotare și a dus mai departe, de la Ureche vornicul și până în zilele noastre [de fapt, până în 1661 – n.m./R.V.], adică până la moartea lui, letopisețul Moldovei, chiar cu destulă iscusință (s.m./R.V.) și puțin mânat de lingușeală“6.
E cazul să ne mirăm: chiar aflat în exil, departe de casă și de biblioteca sa, doar atât să fi reținut Dimitrie Cantemir din opera predecesorului său? Nu cumva ne aflăm în fața unui alt puseu al orgoliului și subiectivității, strecurat, cu prea multă maliție, într-un text – o biografie – ce ar fi trebuit să fie „obiectiv“, nepartizan?
Dacă am ceda tentației psihanalizei, am spune că ne aflăm în fața unei tentative de ucidere în efigie a tatălui castrator. A tatălui (în sens arhetipal) spiritual. Al cărui loc încearcă să îl ia în inima fiului legitim al acestuia, Nicolae Costin, pe care îl numește mare logofăt, mâna dreaptă a domnului! Totul, în numele memoriei tatălui biologic, Constantin Cantemir, față de care, spre deosebire de teoriile moderne, fiul se simte solidar până dincolo de marginile adevărului.
________________
1 Dimitrie Cantemir, Viața lui Constantin Cantemir, text stabilit și tradus de Radu Albala, Editura Minerva, București, 1973, p. 161.
2 Idem, p. 187.
3 Ibidem.
4 Mihail Kogălniceanu, Cronicele României sau letopisețele Moldaviei și Valahiei, ediția a II-a, București, 1872, p. 39.
5 Dimitrie Cantemir, op. cit., pp. 185-187.
6 Idem, p. 81.