Poeme de Monica Pillat

Comori

Sunt plină de comori pe care anii

Mi le-au lăsat anume spre păstrare:

Când dorm sau când veghez, mă împresoară

Iubite chipuri, voci și peisaje,

Odoarele aducerii aminte

Ce-mi fac din întuneric înstelare.

De-aceea unde plec, eu las în urmă

O trenă de parfumuri și foșnirea

Unor veșminte-n mers prin interioare,

Ori pe poteci spre locuri, azi, pierdute,

Iar zâmbetul ce-mi trece-acum pe faţă

Îmi vine din sipetul altor timpuri.

Amânare

Ar fi atâtea lucruri încă

De care-aș vrea să mă apuc,

Dar rândunelele se duc

Și toamna e tot mai adâncă.

Las scrisul vraiște, legământul,

Caut spre ceruri ca năuc,

Căci rândunelele se duc

Și–mi fuge de sub tălpi pământul.

Voi mai avea răgazul, iată,

La bun sfârșit să mă aduc?

Vezi, rândunelele se duc,

Eu n-aș fi gata niciodată…

Revedere

Bunicul meu, în înserare,

Se contempla-n copilul palid

Care, citind, pleca de-acasă,

Sub raza lămpii-n aventură.

Rămași pe loc, în încăpere,

Se depărtau unul de altul,

Într-o profundă regăsire

Pe care eu am deslușit-o

În fiul ce mi-a fost părinte.

Deși s-au dus de-atâta vreme,

Ei se întorc întotdeauna,

Când sunt în faţa filei albe,

Căci când compun, devin odaia

De unde tatăl și băiatul

Porneau pe mări imaginare.

Ce pare nou

Ce pare nou e doar un voal

Pe strălucirea de opal

A ceasurilor de demult.

Dansul cuvintelor de fum

Vine dintr-un străvechi „acum“

În care stau să mă deșir.

Unde sunt eu? mă-ntreb livid:

În mine peșteri se deschid,

Sunt peste tot și nicăieri.

Dar muzica acelui glas

Care s-a stins mi-a mai rămas

Atât de caldă în auz…

Dacă încep atunci să scriu,

Putea-voi face din pustiu

O cale-ntoarsă către rai?

Interior

Înconjurată de icoane,

De cărți și mobile vrăjite,

Trăiesc pe-o insulă în care

Se întrețes mai multe timpuri.

Tablourile de pe ziduri

Mă iau cu ele într-o lume

Unde lumina nu apune,

Unde grădinile și pomii

Nu au aflat ce-i veștejirea.

Mai sunt picturile cu chipuri

Lângă ferestre sau afară,

Ochii adânci care se uită

Nu înainte, ci lăuntric,

Învăluindu-mă-n misterul

Privirilor navigatoare.

Nu ştiu

În nopţile de insomnie,

Trece prin mine o putere

Pe care eu o prind în versuri.

O scriu în gând, o cânt în minte,

Ca să n-o uit până la ziuă,

Muzica ei mă domolește.

Când pun cuvintele pe foaie,

Mi se-adâncește îndoiala

Că nu ar fi doar ale mele.

Pare că vin pe-un val de suflet

Din nicăieri, de pretutindeni,

Ca să-și găsească-n mine malul,

Iar eu nu știu cine-mi croiește

Drum prin nămeţii de pe file

Ca să ajung până la tine.

Atât de drag

Îmi ești atât de drag,

Cum stai cu ochii-nchiși…

Fotoliul vișiniu

Te duce, nemișcat,

Din cameră în somn.

Tresari după un timp,

Încerci să te ridici,

Mă iei de mână, mut,

Și o pornim încet

Pe holul tot mai lung.

De ce să ne grăbim

S-ajungem undeva,

Când eu sunt pasul tău,

Iar tu – suflarea mea?

Durată

Nu mai am timp, îmi spun,

Însă minutul crește

Până ajunge ceas,

Iar ceasul se întinde

Până se face zi,

Când, gata să apună,

Nu vrea să se mai stingă.

Eu încă stau să văd

Cum din puţinul care

Mi-a mai rămas acum

Va răsări lăstarul

Secundei de la urmă,

Făgăduind păduri.

Joc de scenă

Aveam de-nchipuit în piesă timpul,

Mergând din stânga scenei către dreapta,

Iar pajul ce-mi veghea atent mișcarea

Se lumina, umbrindu-se la faţă;

Ceilalţi actori, prezenţi în varii roluri,

Ieșeau la rampă, se-nvârteau în centru,

Se retrăgeau nesiguri în culise.

Aveam numai un pas până la capăt,

Când din cabină m-a oprit sufleorul

Și m-a întors din drum, reamintindu-mi

Cuvintele ajungerii acasă.