Poeme în concurs & O surpriză

Poeme în concurs

Într-o Notă despre conținut de la finele volumului Amintiri cu poduri de Horia Gârbea, autorul precizează că textele din carte, „cu câteva excepții”, au fost prezentate în lectură proprie la Turnirul „Cununa de Lauri” de la Nessebar, organizat anul acesta de Uniunea Scriitorilor din România. Precizarea este importantă, nu atât pentru mine, eu având șansa, ca membru al juriului, de a le asculta acolo (în diferite runde, fiindcă Gârbea s-a calificat în faza superioară a turnirului), cât pentru cititorul care le parcurge exclusiv ca text tipărit. Faptul că majoritatea poemelor reunite în sumarul aceluiași volum au fost anterior citite este relevant, iar ipoteza că autorul le-a scris – cel puțin pe unele – anume pentru lectura publică e plauzibilă.

Cele mai bune poeme din carte (ca și cele mai puțin convingătoare, în special din ciclul Cocorul și pipa, unul vechi-oriental) sunt construite ca niște show-uri lirico-dramatice. Textul este foarte bine structurat și echilibrat compozițional, el având de obicei un crescendo și, la final, o întorsătură ce recalibrează spectaculos interpretarea ansamblului. Simțul teatral al lui Gârbea se manifestă nu numai în efectele de scenografie și regie, ci și în compoziția intimă a poeziei, obligată, la el, să respecte anumite reguli și să se adapteze la structura convenită. Poetul este un artizan remarcabil, dar nu la nivelul imaginilor și al tropilor, cum observăm la alții, ci în ceea ce privește construcția întregului. Fiecare vers joacă un rol sau are o pondere în ansamblu, astfel că a scoate unul dintre ele ar provoca năruirea sistemului. De comparat cu situația autorilor lirici fără un proiect clar conturat, lăsându-se în voia inspirației și umplând cearșafuri de hârtie cu versuri care nu prezintă, cel mai adesea, vreo legătură unul cu altul.

Din această abordare atât de riguroasă a structurii, compoziției, perspectivei și stilului fiecărui text poetic rezultă și un deficit de autenticitate. Eul interior, de altfel, este „camuflat” și ascuns sub diferite măști ori e convertit în instanțe, de rol principal sau secundar, care îl acoperă cu propriul joc. Chiar și atunci când în poem se spune eu, acest eu nu exprimă un subiect uman unic, o personalitate distinctă de a tuturor celorlalți, ci condiția de generalitate. Persoana I singular nu duce așadar către eul interior din poezia lui Gârbea, ci, oximoronic, către un eu colectiv. Într-o poezie de numai unsprezece versuri, deosebit de frumoasă, orașul surd, orașul mut, observăm imediat instanțele lirico-dramatice, rolurile, personajele categoriale imaginate și „locuite” pe rând de autorul atât de mobil. Perspectiva se va schimba și ea: „un pieton un călător/ mergea pe un trotuar sonor/ pașii scoteau fără să știe/ un sunet ca o simfonie// sus la etaj sta cineva/ puțin ascuns de o perdea/ pe călător îl asculta/ și fredona încetișor/ în ritmul dat de trecător// și pietonul eram eu/ iar la etaj sta dumnezeu”.

Dacă asemenea poeme par a fi fost îndelung meditate și șlefuite pentru a lua acest tipar de simplitate profundă, altele dovedesc inventivitatea lui Gârbea și capacitatea sa, cu totul neobișnuită, de a valorifica diferite episoade reale. Iată unul. La Turnirul de Poezie de la Nessebar, când ți-era lumea mai dragă și ascultai o poetă sau un poet citindu-și versurile, apărea în sala unde eram cu toții o femeie de serviciu împingând un fel de utilaj complex cu mături și perii. Întâi ne-am amuzat, apoi ne-am îngrijorat, la urmă l-am rugat pe un coleg să se posteze la ușă și să nu o mai lase pe femeia de serviciu să strice efectul lecturilor prin incursiunile ei repetate în terenul poetic. Întâmplarea amuzantă, ca dintr-un film cu Louis de Funès, a fost valorificată chiar atunci de Horia Gârbea, acesta scriind o „ocazională” în cel mai deplin sens al termenului și citind-o în fața juriului câteva ore mai târziu. Să vedem ce a putut face un poet veritabil și inconfundabil dintr-un episod real relatat de mine în câteva rânduri, literaturizat de el în femeia cu perii: „de câte ori/ recit poezie/ apare o femeie/ care împinge/ un tomberon uriaș/ plin cu mături și perii/ și care scârțâie îngrozitor// de câte ori/ recit poezie/ femeia cenușie/ și fără simțire/ vine în sală/ cu tomberonul ei uriaș/ și îmi scârțâie în urechi/ ca o prevestire rea// mi-am închipuit/ că femeia/ e cenușie și pe dinăuntru/ aspră și lipsită de dragoste// dar ea/ are acasă/ un soț iubitor/ și patru copii/ unul dintre ei/ își iubește mama/ dar iubește și poezia/ încât pentru amândouă/ și-ar da chiar viața// de câte ori/ intră nesimțitoare/ în mijlocul recitalului meu/ târând uriașul ei tomberon/ femeia cu perii/ se gândește cu duioșie/ la fiul ei/ pe care ar vrea/ să-l știe într-o zi/ un ilustru poet”.

Mici întâmplări poetizate cu inteligență artistică și talent literar de un autor greu de confundat, care pare mereu proaspăt și în formă, într-o promoție „nouăzecistă” tot mai obosită.

O surpriză

Surpriza este una plăcută, trebuie să spun de la bun început, fiindcă în multe rânduri am citit cărți ale unor autori care au schimbat genul lor literar predilect, iar investiția lor de încredere în ei înșiși nu a fost acoperită de valoarea volumelor respective. Acum e un caz mai fericit: Ana Selejan, cunoscuta cercetătoare, autoare a unui raft de cărți obligatoriu de parcurs și de menționat în bibliografii, a recuperat poezii scrise de ea cu patruzeci-cincizeci de ani în urmă, în intervalul 1970-1983. La ele se adaugă o poezie din 1990, „rătăcită printre alte hârtii” și dată sub titlul Addenda. Întregul volum respiră autenticitate lirică, obținută de o autoare tânără, dar matură artistic, cu o conștiință poetică evoluată. Ea este deopotrivă subiect și obiect de observație, efectul fiind că versurile sunt preponderent biografice și confesive. Cum bine observă Mircea Petean pe coperta 4, poezia Anei Selejan e una cerebrală. Autoarea, influențată de Blaga, găsește în întâmplările prin care a trecut prilejuri de meditație. O Mărturisire începe pur blagian: „E-atâta ordine în jur,/ încât aud cum firele de praf/ se plâng de singurătate”, pentru ca apoi autoarea să asume influența poetică și să o marcheze suplimentar: „E-atâta liniște în jur,/ încât, abia acum observ/ că sunt într-o nesfârșită pustietate”. Personajul central se „decuplează” de la realitatea înconjurătoare și pretinde, la persoana I, că „nicio idee nu-mi mișcă creierul”; dar autoarea e mereu prezentă și atentă la aceste stări pasagere, tranzitorii, pe care le fixează pe hârtie.

Poezia Anei Selejan are așadar doi timpi, într-un chip vădit și cu un farmec dat de întâlnirea între ingenuitate și maturitate. Prima este lirică și nefiltrată, prezentă în gesturile tinerei sau ale fetei, în senzațiile și sentimentele ei. A doua ține de poetica adoptată conștient de o autoare încă de atunci cultivată și care va subsuma experiențele fetei (ea însăși) unui rol și unei voci. Sunetul pașilor surprinde o întâmplare terifiantă, care pulsează încă în memoria celei ce a trăit-o și o reface acum în versuri. Fata a dat, în apă, peste niște pești mân ­când din cadavrul unui înecat. Groaza personajului feminin s-a estompat. Episodul șocant va fi învelit în… poezie, la modul bacovian, cu o notă de estetizare decadentă: „Cu mersul acesta nesigur,/ am nimerit, odată,/ la ospățul peștilor -/ se-nfruptau pe-ndelete/ dintr-un înecat./ Mersul meu împiedicat/ nu i-a deranjat,/ ci, tăcuți cum sunt ei,/ mi-au făcut loc,/ oferindu-mi organul/ pe care ei îl consideră/ cel mai gustos.// Mi s-a părut că încă inima oferită se zbate/ așa…/ cum ai lovi, în glumă, o creastă de val”. Forțând nițel nota, în ideea că peștii n-au altă treabă decât să-i ofere personajului nostru inima înecatului, poemul își „revine” și are un final pregnant: „De aceea sunetul pașilor, noaptea, în ape/ are, pentru mine, un gust cu totul bizar”.

Secvențe biografice și senzații reconstituite atent apar din această arheologie interioară, cu rezultat impredictibil. Nu se poate „ghici” sau anticipa ce va urma, în poemele din paginile încă necitite. Lectura devine aproape palpitantă, tocmai fiindcă viața interioară și experiențele „mărunte” ale unui personaj (unul feminin, aici) oferă momente de dramatism și reprize de intensitate greu de găsit într-un cadru de realitate exterioară.

Volumul de poezie al Anei Selejan nu va schimba probabil profilul consacrat, academic, al autoarei, dar îl completează cu o trăsătură neașteptată și cu o surprinzătoare dimensiune lirică.