În media au apărut deja destule reacții referitoare la utilizarea cuvântului gen, în loc de sex. Discuții (re)aprinse de noile cărți de identitate. Lingviști și intelectuali recunoscuți s-au pronunțat că dincolo de acest fapt de limbă nu se află niciun fenomen politic și că substituirea termenului sex cu gen e urmarea firească a traducerii cuvântului gendre din limba engleză. Prin urmare, în toată această poveste se poate sesiza, cel mult, tendința limbii române (adică a vorbitorilor de limbă română) de a prelua anglicisme.
Nu vreau să deschid cutia Pandorei, așa că nu îmi exprim părerea despre existența sau inexistența corectitudinii politice în acest… joc de cuvinte. Plec de la premisa că este doar o altă încercare de deformare a limbii române și adun în rândurile de mai jos câteva realități. Fiecare, în cele din urmă, va ajunge la (propriul) adevăr.
„Dacă definițiile de dicționar mai au vreo valabilitate…“ (scria cândva Mircea Mihăieș), atunci trebuie să ținem seama de ele și să ne raportăm la ele. Iată ce aflăm din acestea (din lipsă de spațiu, redau doar traducerea definițiilor/a explicațiilor):
Dicționar Oxford explicativ ilustrat al limbii engleze, ediția 2011: gender – 1. a. clasificarea gramaticală a substantivelor și a altor cuvinte, care corespund vag cu distincțiile sexuale. b. fiecare dintre clasele substantivelor (a se vedea masculin, feminin, neutru la substantive și la adjective).
Oxford Dictionary online (accesat august 2021): gender – 1. oricare dintre cele două sexe – masculin și feminin, mai ales atunci când sunt luate în considerare mai degrabă diferențele sociale și culturale decât acelea biologice. Termenul este, de asemenea, utilizat mai larg pentru a desemna o serie de identități care nu corespund ideilor prestabilite/termenilor împământeniți de bărbat și femeie.
Cambridge Dictionary online (accesat august 2021): gender – condiția fizică și/sau socială de a fi bărbat sau femeie.
Așadar, articolele de dicționar arată, pe de o parte, modificarea sensurilor cuvântului gender în dicționarele Oxford, sensurile din urmă (2021) fiind cele valabile și, pe de altă parte, diferențele dintre definiția dată de Oxford Dictionary online și Cambridge Dictionary online.
Revin acum la vocabularul limbii române. Ocurența lexem vechi – echivalent semantic nou a existat dintotdeauna în limba română. Cuvinte vechi precum nefer, lipcan, olac, leș, jalbă ș.a. au fost utilizate un timp împreună cu sinonimele lor, neologisme în acel moment: soldat, curier, cadavru, reclamație. În prezent, sunt folosite în vorbirea curentă doar neologismele (fără a fi însă excluse din vocabularul limbii române cuvintele devenite arhaisme).
În situația de față, cuvintele parte (folosit mai ales în textele religioase), fel(iu) din structurile parte bărbătească, parte femeiască, de fel(iu) bărbătesc, de fel(iu) femeiesc au fost înlocuite cu termenul sex. Cum condicile parohiale apar în timpul războiului ruso-turc (1806-1812) și cum Regulamentul Organic (aplicat în Muntenia din 1831 și în Moldova din 1832) a presupus și introducerea organizată a evidenței stării civile, cel mai probabil, utilizarea în limba română a cuvântului sex începe în prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Pe principiul că atunci au fost posibile înlocuirile exemplificate, lingviști și intelectuali de seamă susțin că nu ar fi nicio problemă dacă acum cuvântul sex ar fi înlocuit cu gen, folosindu-se un timp în alternanță, dar ajungându-se, în cele din urmă, la renunțarea primului cuvânt în favoarea așa-numitului neologism.
intervine însă, din nou, o problemă de logică și, în egală măsură, de simț al limbii. Cuvintele care în timp au fost concurate de neologisme se aflau într-o echivalență semantică perfectă cu lexemul care s-a impus (ex.: Printr-un olac căruia îi dau și bani de drum, boierii divaniți îi trimit o nouă scrisoare lui Tudor Vladimirescu./Printr-un curier căruia îi dau și bani de drum, boierii divaniți îi trimit o nouă scrisoare lui Tudor Vladimirescu.; Căpitanii au mers cu jalba la Ipsilanti./Căpitanii au mers cu reclamația la Ipsilanti.). Situație care nu se repetă la perechea sex – gen, întrucât nu putem și nu cred că vom putea face vreodată analize morfologice de felul: floare = substantiv comun, simplu, de sexul feminin, după cum nu cred că profesorii de biologie vor putea preda vreodată astfel: Când conțin elementele unui singur gen, florile sunt unisexuate.
Mai mult decât atât, sexul nu poate fi feminin și masculin, ci femeiesc și bărbătesc. Cum însă pe cărțile de identitate din ultimul deceniu, cel puțin, apar abrevierile F și M, în dreptul cuvântului sex, înțelegem că și până acum s-a avut în vedere, de fapt, genul.
Nu pretind că am dreptate în cele explicate, dar cred că ar trebui totuși să reflectăm la aceste fapte… Așadar, limba română însăși are un mecanism propriu prin care rezistă rupturilor de logică, doar că, supus în permanență supliciului de a înghiți abateri de la normă, cedează. Și va ceda tot mai des. Aș putea continua analiza, una pe care nu am dorit-o supraspecializată, dar altul este scopul meu.
Am exemplificat aceste deformări de limbă pentru a înțelege că avem nevoie de norme, de norme foarte stricte și în domeniul limbii române.
Pe site-ul Consiliului Legislativ, se poate consulta Repertoriul legislației României, din perioada 1990-2020. Lista tuturor titlurilor actelor normative din România, din ultimii 30 de ani, conține 6423 de pagini! Mă întreb cum ar putea pleda avocații și cum ar putea judeca magistrații din România dacă nu ar exista internet? Dar acesta este un alt subiect.
în cele peste 6000 de pagini am identificat maximum zece acte normative importante referitoare direct sau indirect la limba română și care presupun explicit sau implicit protejarea și promovarea limbii române. Patru dintre ele normează ortografia limbii române, trei aprobă alocarea unor sume de bani pentru înzestrarea cu carte în limba română a bibliotecilor publice de stat și a unor instituții culturale din Republica Moldova (HG nr. 880/1994; HG nr. 899/1994; HG nr. 1004/1995), unu decide înființarea Institutului Limbii Române (HG nr. 34/1999), unu reglementează folosirea limbii române în locuri, relații și instituții publice (L 500/2004, Legea Pruteanu; lege care a fost adoptată fără sancțiuni) și unu instituie Ziua Limbii Române (L nr. 53/2013).
În fond, nu există nici măcar un act normativ care să protejeze limba română de schimonosirile exemplificate și de altele, de barbarisme (amintite în alte articole), de greșeli care tind să devină norme, deci care să ferească limba română de o gravă secătuire a propriei valori.
În Franța, grație ministrului Culturii din 1994, Jacques Toubon, există Legea nr. 94-665, din 4 august 1994, privind utilizarea limbii franceze. O lege destinată protejării patrimoniului lingvistic francez. În 3 iulie 1996 a fost emis Decretul pentru aplicarea legii Toubon (Decretul Juppé, după numele prim-ministrului de atunci). Decretul are 16 articole deosebit de interesante. Articolul 1 impune crearea comisiei pentru îmbogățirea limbii franceze. Această comisie, potrivit articolului 2, raportează prim-ministrului și este compusă din: delegatul general pentru limba franceză și pentru limbile Franței sau reprezentantul său (Delegația generală pentru limba franceză și pentru limbile Franței a fost înființată odată cu Consiliul superior al limbii franceze, prin Decretul nr. 89-403 din 2 iunie 1989); secretarul perpetuu al Academiei Franceze sau un membru al Academiei Franceze desemnat de acesta; unul dintre secretarii permanenți ai Academiei de Științe sau un membru al Academiei de Științe desemnat de aceștia; un reprezentant al Organizației Internaționale a Francofoniei numit de secretarul general al acesteia; zece personalități calificate numite de ministrul Culturii la propunerile celorlalți miniștri; două personalități calificate numite de ministrul Culturii la propunerea delegatului general pentru limba franceză și pentru limbile Franței; președintele Consiliului Superior al Audiovizualului sau reprezentantul acestuia; președintele Asociației Franceze de Standardizare (Afnor) sau un reprezentant desemnat de acesta. Articolul 5 al aceluiași decret impune ca fiecare ministru să numească un înalt funcționar responsabil cu terminologia și cu limba franceză pentru a coordona activitatea comisiei de terminologie de la nivelul fiecărui minister! Din comisiile de terminologie ale ministerelor fac parte, din nou, reprezentanți ai Academiilor franceze și specialiști în domeniul de activitate al ministerelor.
Este limpede că pentru francezi, chiar și astăzi, lingua gentem facit. Noi asistăm nepăsători la golirea de conținut a limbii române. Chiar acceptăm aceasta. De ce?