Pentru un scaun din inima de stejar, pentru sacoul demodat și lumea ca voință și reprezentare a rădăcinilor agățătoare, dar și pentru mersul cu trenul scrie Traian Ștef „cununile“ de sonete din cea mai recentă carte, Sacoul demodat (Editura Junimea, 2021). Arhaicitatea deloc stridentă a limbajului poetic, cu tot farmecul său – un limbaj, cu vorba lui G.Călinescu, ca mierea (Traian Ștef scrie „pumnariu“, „astvară“ etc.), – evocarea unor lucruri vechi dintr-un trecut îmbrăcat în catifea pentru a opri, probabil, înfățișările expresioniste care îl „pasc“ pe Traian Ștef în fiecare poem, rostul ascuns al scaunului din casa copilăriei, al zestrei din ladă, monezilor, al unei tabachere, războiului de țesut, urzelei și suveicei –, în fapt, firul ce ține dreaptă o casă Dar scaunul din pri mul poem al cărții, revenind, mereu, ca o metaforă obsedantă, figu rează (pe)trecerea timpului, curgerea generațiilor în imaginea antologică a plecării scaunelor din casă odată cu bărbații acesteia, cu ultimul rămas, „cu șezutul șlefuit și spătarul ars“, fiind des tinat celui de la capătul rîndului: scaunul e locul de unde va pleca ființa după ceilalți bărbați ai casei, testînd, parcă, marginile unui imaginar fastuos, explorînd ceea ce Unamuno numea sentimentul tragic al vieții, deschiderea spre transcendență: „Un scaun de lemn stă singur la o masă./ Pe celelalte le-au luat bărbații casei/ În timp, în ploi, în arșiță, cu ei,/ Cum și-au luat și cîte o cămașă/ Țesută în război, cu florile în trei/ Culori pe un pumnariu de crăiasă,/ Ca mîngîierea cea mai luminoasă/ A lumii-nmiresmate-n flori le de tei./ Și scaunul singuratic mă așteaptă,/ Cred eu, tocmai pe mine, următorul,/ Mai slab de înger cum ar fi o șoaptă/ Și vrednic mai puțin decît scripcarul,/ Să stau la masă /și să trag zăvorul./ I-e șlefuit șezutul, ars spătarul“.
Sacoul demodat e o carte lucrată în filigran, cu un concept grafic foarte percutant, sugerînd chiar catifeaua care îmbracă lumea sub o stare permanentă ce alertă, a izbucnirii unei erupții letale (Grafică: Ion Truică; Tehnoredactor: Ema Luca) și cu o construcție ingenioasă, în care fiecare poem „curge“ din același vers final al precedentului, conturînd imaginea unui unic poem ale cărui fragmente sînt reunite, legate, reînviate în Sacoul demodat; fiecare cunună de sonete din cartea lui Traian Ștef e, în fapt, un singur poem, cum aflăm din nota de la pagina care deschide a treia secțiune, cu titlu schopenhaurian, Cunună de sonete pentru lumea ca voință și reprezentare a rădăcinilor agățătoare: „Acest poem a pornit de la o încercare nereușită de traducere din maghiară a unei cununi de sonete a poetei orădene Annamaria Kinde, veche și regretată prietenă“. În Sacoul demodat, tema-pivot e geneza reciprocă, a textului cu obiectul vechi, firea acestuia dînd har versului, cîntecului viorii, care umple hăul, cum scrie Traian Ștef în E scaunul meșterit de un faimos rotar. În obiectul vechi stă îngerul, acolo se vede ceva ce nu apare; prin „știrbitura“ tabloului și a scaunului din inimă de stejar, poetul însuși stă în genunchi, „cu mîna pe scriptu ră“ și numai astfel poate vedea cerul, luminișul din mijlocul pădu rii, lumina dintr-o scobitură, partea roșiatică a murii: „Cu brazi și roți, dar și o știrbitură/ E-acest tablou. Nu vezi în el culoare,/ Dar poți vedea ceva ce nu apare,/ Măsura care nu e cu măsură./ Ce rime, vai, ca apa stătătoare,/ Ce oglindire, ca într-o spărtură,/ Fi nețuri așteptînd lîngă bordură,/ Un fîlfîit dezordonat, o boare/ Să vină ca exodul din pustiuri/ Spre colțul unde mai sunt fluturi albi/ Luîndu-și iute zborul dintre pliuri./ E-un loc prin care nu mai intră gerul –/ Dar surd se mai aud cîntări de robi –/ Pe unde s-ar vedea aproape cerul“.
Traian Ștef testează în cîteva poeme, puține, e adevărat, o „variantă“ a mainimicului lui Ioan Moldovan și a nimicului în negru compact al Nimicitorului lui Aurel Pantea („Dar ce este nimicul?“, se întreabă poetul în Și nicovala, coasa, butea groasă, urmărind clipa cînd „nimicul prinde formă și mișcare“ din Voința rădăcinilor agățătoare), explorează, fie și în sugestie, un complex simbolic (stejarul, gorunul, mesteacănul, cerbul stelar din poeme precum Mai bine lup, cu colții-ntre mlădițe ori Pe munte liniștii-i străluce-armura…), semne, poate, pentru cărți ce așteaptă să se scrie; e și o scădere, însă, evidentă a tensiunii lirice în ultima secvență a cărții, Cunună de sonete pentru mersul cu trenul; aș fi renunțat la ea, păstrînd, totuși, un singur poem: „Mișcată-i cartea, cînd cobori, smintită/ Și scrii sonete de vîndut în șiruri,/ Prin magazinele de suveniruri,/ Pictezi cioburi de sticlă, ebo nită,/ Cu chipul ei ce joacă la pariuri,/ Privire de mireasă nenuntită,/ Epifanie între gărzi pitită,/ Artistă-n rol secund cu parti-priuri./ Dar ochii ei te-au absorbit cu-ncetul,/ Și-ți mai rămîne-acum să te-nchipui/ Pe cel de dinainte de-a fi scris sonetul./ E lucru-artizanal făcut cu partitura,/ Finețuri, încîntări ambigui, chipu-i./ De pe copertă sare semnătura“.
Traian Ștef este un poet pe care se poate licita, cu „profit“ sigur, la bursa valorilor literaturii noastre de azi.