Draci și personaje demonice

Diavolul vînează inima ta

Daniel Bănulescu

Literatura noastră, mă refer mai ales la proză și teatru, în care personajele au un rol determinant, este mai degrabă realistă, naturalistă chiar, iar în cei 40 de ani de comunism s-a ferit de mistică precum Dracul de tămîie. Totuși, personajele îl au uneori pe Diavol pe lîngă ele sau chiar în ele. După fantezia autorului, Satan și subalternii săi domină și înving muritorii, colaborează cu ei sau, mai rar, se dau bătuți în fața lor, mai ales în fața femeilor. Un roman de Radu Aldulescu chiar așa se numește: Diavolul încălecat, pentru că femeia a încălecat pe diavol și acesta a încălecat lumea.

În basmele populare și în prelungirea lor în cele culte, Ucigă-l Toaca e frecventabil și adesea prezent. În proza lui Ion Creangă, Dracul are un aer destul de uman și e limitat ca inteligență și putere. Dănilă Prepeleac, care nu e un muritor prea ager la minte și se lasă păcălit foarte ușor de semenii lui, fiind numit de propriu-i frate „nătărău“, îl domină pe Michiduță la toate capitolele. Încît Scaraoschi deleagă un alt drac să-l blesteme pe Dănilă, dar și acela este învins și pierde un sac de bani în fața nătărăului. Lui Stan Pățitul, un drac îi slujește trei ani de zile fără a fi retribuit și asta din ordinul lui însuși Scaraoschi. Stan nu bănuiește natura demonică a argatului său, dar alții, precum boierul căruia i se seceră o suprafață imensă cultivată cu grîu, peste noapte, își dau seama cu cine au de-a face. Ivan Turbincă umple o turbincă (ranița lui soldățească) numai cu draci, și îl include și pe Scaraoschi pentru a-i „ghilosi muscălește“. Ca și Dănilă, Ivan e mai al dracului decît dracii. Tot Creangă observă că bețivului și Dracul îi iese înainte cu ocaua plină.

În snoavele populare versificate de Petre Dulfu, acesta îi atribuie lui Păcală o aventură la Moara Dracilor, unde este trimis de stăpînul său să macine, avînd în saci cenușă. Stăpînul scontează că dracii se vor simți ofensați și-l vor lichida pe argatul incomod. Dar Păcală se întoarce cu sacii plini cu grîu și secară, după ce îi păcălește pe draci.

Dracii apar în Cîntecul al VI-lea din Țiganiada ca sprijinitori ai turcilor împotriva oștirii țiganilor, iar Parpangel vizitează Iadul, dar și Raiul.

O relație specială cu locuitorii Iadului a avut I. L. Caragiale. Dracul apare explicit în povestirea Kir Ianulea. Dardarot, împăratul Iadului, convoacă o ședință a tuturor dracilor și, dintre ei, îl trimite pe Aghiuță să verifice mărturiile numeroase după care femeia ar fi cauza pentru care mulți muritori ajung în Infern. Împielițat în negustor arvanit și dotat de superiorul său cu un capital de o sută de mii de galbeni, Aghiuță, sub numele Ianulea, face experiența matrimoniului alături de Acriviţa, „fata a mai mare a lui Hagi Cănuţă“. Acrivița confirmă toate supozițiile referitoare la demonismul femeilor: e zuliară, certăreață, bîrfitoare, cartoforă, pusă pe căpătuit propriile rubedenii, într-un cuvînt mai a dracului decît Aghiuță care o și iubește. După numeroase aventuri, Aghiuță revine în Iad, își spune povestea și cere stăpînului său ca Acrivița să nu fie primită în Iad, ci să se ducă în Rai la sorocul potrivit.

Mai misterioasă e prezența Necuratului în povestirile lui Caragiale La conac și La Hanul lui Mînjoală. În prima, apare un negustor demonic, sașiu, care-l determină pe tînărul Silviu să intre la un joc de cărți în care pierde tot, apoi la jefuirea cîștigătorilor, ceea ce, din fericire, Silviu nu apucă să realizeze. Printre cei care l-au jumulit pe tînăr, e și unchiul său, Dincă. Om experimentat, Dincă recunoaște demonul și îi restituie banii de arendă pe care Silviu îi mizase greșit. Dar nu și „două inele și ceasul“, cedate la masa verde.

La Hanul lui Mînjoală propune o poveste oarecum similară. Polcovnicul Iordache, trecut prin multe, recunoaște creatura diabolică în seducătoarea hangiță Marghioala Mînjoloaia și interfața ei cu iadul într-un cotoi și un ied. Polcovnicul (colonel cum ar veni) e socrul tînărului „mai mult obraznic decît curățel“ care e naratorul poveștii și care rămîne prizonier farmecului și farmecelor hangiței care-i vrăjise căciula. Polcovnicul, „care vrea zor nevoie să îl ginerească“ pe junele rătăcit, îl salvează ducîndu-l legat la un schit, spre exorcizare. Iar hanul Mînjoloaiei din localitatea cu toponim semnificativ, Hăculești, ia foc și arde împreună cu „matracuca“ Marghioala.

O fată de împărat deprinsă cu vrăjitoria devine Calul Dracului pentru diavolul Prichindel, pe care-l recunoște după coarne și coadă. Tot la I. L. Caragiale. Prefăcută în babă, ea face o cursă nocturnă cu acesta în spinare, punîndu-i condiții minimale: „să nu te lași greu și să nu-mi dai prea des călcîie ca ageamiii!“ Autorul e discret, dar cititorii pot bănui că sub clarul de Lună s-au petrecut și altele, pe lîngă plimbare. Falsa babă l-a cunoscut și pe fratele lui Prichindel, Aghiuță. Ea e mai puternică decît dracii. Într-o poezie omonimă a lui Coșbuc, Calul Dracului, Dracul e doar o babă care veghează la fereastră și strică idila de noapte a unui tînăr: „Plec și fluier, stau și tac —/ Dar de unde! Baba-i drac!/ Și chiar dracul-gol să creadă/ Unui biet de om sărac?“

în schița Între două povețe, tot Caragiale își imaginează ispitirea sa de către o adolescentă costumată în drac la un bal. Numita Nina pare a fi realmente o natură diabolică. La Sadoveanu, în Hanu-Ancuței, diabolică este Irinuța, soția boierului Năstasă Bolomir. Acesta e convins că în casa lui a intrat diavolul prefăcut în „drăcușorul cel bălan“ și pe deasupra că Irinuța îl înșeală cu fiul vornicului Vuza. Ifrim, zodierul, îi infirmă bănuielile și încearcă să oprească întîlnirea îndrăgostiților, dar Bolomir îi surprinde. Tinerei îi cresc „ghiare agere“ și coarne, iar un balaur apare din senin. El îi aplică boierului o izbeală cauzatoare de moarte și o face dispărută pe consoarta lui infernală.

Ion Minulescu scrie un poem De vorbă cu Diavolul, dedicat lui Scarlat Struțeanu, în care se imaginează posedat de un drac profetic: „Azi-noapte, Diavolul din mine / Un diavol ce pretinde-a fi profet / M-a luat cu vorba-ncet… încet…“, iar Topîrceanu compune un prolog (Jos cortina) la piesa Amantul anonim a aceluiași Minulescu, care este un monolog rostit de un drac: Un drac urât, dar tânăr și, mai ales, modern.

Un diavol așa zicînd politic, domnul Pretorian, apare în romanul lui Radu Tudoran Casa domnului Alcibiade, în care acțiunea este plasată la începutul secolului XX.

Un roman de Gabriel Chifu, Cartograful puterii, tratează felul în care prințul Satan, împielițat omenește cu numele Siegfried, vrea să corupă și să atragă de partea lui trei oameni, printre care și personajul principal, Matei Pavel, funcționar la Guvernul României, în anii 1990. Matei Pavel luptă și scapă de ispită, venind la credința creștină care-l fortifică în încercarea sa. Pînă la urmă, într-un chip întors, Diavolul îi face bine, pentru că provoacă o convertire a unui ins altfel indiferent, pînă atunci, la propria mîntuire.

Un fel de drac care posedă muritori intrînd în ei, precum Aghiuță al lui Caragiale, este Zogru, din romanul omonim de Doina Ruști.

Dar multe pagini a închinat lui Ho Diabolos, marele diavol, Daniel Bănulescu, începînd cu romanul său cel mai reușit: Cei șapte regi ai orașului București. Capitala țării noastre este, în ultimii ani ai lui Ceaușescu, orașul cel mai iubit de Talpa-Iadului care vine să racoleze „cei șapte regi“ ai urbei. În subteranele Bucureștiului viermuiesc dracii, e o colonie a Iadului. Tema e reluată în romanul Diavolul vînează inima ta, cu aceleași personaje și acțiune. Acesta e o versiune a primului.

Și în alte opere, Iadul și băștinașii săi sînt măcar menționați.

Prăvălia diavolului este un roman de Mircea Streinul. Iar Isabel și apele diavolului unul de Mircea Eliade.

Mihai Ispirescu are o piesă intitulată Tehnica Raiului, care e plină de demoni.

Tudor Popescu oscilează în teatrul său între Paradis de ocazie și Infernul blînd.

La Mircea Ștefănescu, Micul Infern este, numită, cu tandră ironie, doar căsnicia.

Iar Ioan Alexandru își numește un volum important al său (de poezie însă) Infernul discutabil.

Este sigur că personajele diabolice ca și dracii au o pondere literară semnificativă, dar nu trebuie să uităm că ce-și face omul cu mîna lui, nici măcar Dracul nu poate desface.