S-a născut la 1 octombrie 1842 la Fabrezan (Aude). Își începe studiile la colegiul condus de tatăl său, Simon-Charles-Henri Cros. Până la 17 ani reușește să-și însușească principalele elemente ale limbilor vechi și moderne : greacă, latină, sanscrită, ebraică, apoi germană și italiană. Studiază, de asemeni, matematica, muzica și medicina. La Expoziția Universală din 1867 prezintă un telegraf automat, și în același an depune la Academia de Științe un plic referitor la reproducerea culorilor, formelor și mișcărilor. Debutează ca poet în 1869, în revistele l’Artiste și la Parodie. În 1874 lansează la Revue du Monde Nouveau, care apare doar în trei numere. Frecventează diferite cafenele și cercuri literare, unde îi cunoaște pe Verlaine, Manet, Rimbaud. Colaborează la revistele vremii : La renaissance littéraire et artistique, Tout-Paris, Chat Noir, Scapin. Căutările sale novatoare în domeniul științific nu încetează nicio clipă, fără să-i aducă însă – ca și literatura de altfel – consacrarea bine meritată. Dintre ele amintim cele două plachete editate în 1869 : Solution générale du problème de la photographie des couleurs și Etude sur les moyens de communication avec les planètes, precum și articolul Principes de Mécanique cérébrale, apărut în 1879 în revista Synthèse Medicale. Începând din anul 1883, mizeria și boala îl urmăresc cu egală stăruință, și la 9 august 1888 trupul său nu li se mai poate împotrivi. OPERE LITERARE. Antume: Le Coffret de Santal, 1873; Le Fleuve (cu opt acvaforte de Manet), 1874; La Vision du Grand Canal Royal des Deux Mers, 1888. Postume: Le Collier de Griffes, 1908; Poèmes et Proses, 1944.
Destul de rău cunoscut în epocă, deși opera sa ar fi îndreptățit un foarte mare succes, Charles Cros ne apare astăzi ca un precursor al marii literaturi franceze din cea de a doua jumătate a secolului XIX. De altfel, Paul Verlaine nu se sfia să declare că el datorează totul lui Charles Cros și lui Arthur Rimbaud; iar acesta din urmă știa el însuși cât datorează aceluiași. Așa cum afirmă și André Breton în a sa Anthologie de l’humour noir, este bine cunoscut că doar câteva poeme în proză de-ale lui Charles Cros – ele și numai ele – pregătesc terenul necesar apariției Iluminărilor. Originalul sistem de propulsie al navei-pian (Nava-pian), fastuoasa serată care se desfășoară în saloanele unui șifonier oarecare (Mobila), ori languroasa scenografie propusă pentru Viața ideală, mărturisesc fervoarea cu care întâmplările vieții cotodiene sunt înălțate spre acel blazon de imaginar, singur în stare să legitimeze poetic. Imaginarul înțeles nu ca o evaziune, ca o abstragere de la real, ci ca o mai adâncă introspecție, ca o validare a posibilităților, îl face pe poet să pășească încă de pe atunci pe domeniile pe care mai apoi un Michaux, de pildă, le-a fertilizat spectaculos. Poemul în proză intitulat Oboseala developează o mecanică a înaintărilor și regresiunilor într-un spațiu torsionat pe care, în ciuda voitei sărăcii de repere, îl simțim ca lăuntric; și singura deosebire față de autorul lui Lointain intérieur constă în lipsa funcției de exorcism a textelor.
Poemele traduse mai jos constituie o adăugire la volumul antologic tradus de mine în 1975 (Charles Cros POEZII, Editura Univers).
SONET ASTRONOMIC
S-a dus ziua de vară și venim către casă,
Te agăți de-al meu braț iar eu visez întruna
La lumi îndepărtate (și nu văzui nici una)
Dar tu chiar și pe stele ești mai mereu
geloasă.
La-ntoarcere, când drumul prinde
să coboare,
Sub magia serii genunchii tăi oftând
Cedează în mirozna purtată lin de vânt.
În amurg de aur Venus se scaldă
triumfătoare.
Apoi, sătui de-amor, în lânceda privire
Avurăm amândoi o lungă tresărire
Sub serenitatea razei planetare.
În clipa asta, sigur, pe Venus doi amanți
Din crângu-nmiresmat coboară pe versanți
Și, printre sărutări, spre Terra privește
fiecare.
SONET MADRIGAL
Grădini cu roze-n floare am râvnit,
Feeric Rai ce nu are sfârșit,
Lacuri de-azur și zări ca nestemate;
Azi Doar tu să râzi! mai vreau
din astea toate.
Căci roze, ghiocei ți-s buzele și dinții
Și-n Rai ce imprudentă este calea dorinții,
Iar ochii iazuri de safir ți-s și-n străfundul lor
Zări fără capăt se deschid spre-un cer
dogorâtor.
Trupuri înmiresmate prin văl ies la iveală,
Nave, hașis… ca într-o beție-orientală,
Vis ce mi-l întrupează grația ta fatală.
Căci mai ceva ca-n cele mai falnice ispite
Iz de mosc regăsii în pletele-aurite
Când pătimaș mă-nlănțui cu brațe zbânțuite.
VEȘNICĂ SEARĂ
În parc atâtea păsări pe ceartă pornite.
După promenadă, pe-alei întunecate
Te-ntorci acasă, cinezi și voci amestecate
Nu-mpiedică ocheade furișe, fericite.
Budoarul în mătăsuri fine tapetat
Plutind în rozul atâtor veioze voalate,
Unde nicicând nu sună ore dezolate!…
Parfum ațâțător țâșnește din patul deșelat!…
Ea vine, -n brațe mi se lasă, proaspătă
ispită
De aerul solemn al serii frăgezită.
Jos capotul! Dezvelind forme rebele.
Culcuș înmiresmat. O, umerii ca floarea
De piersic, sânii zvâcnind sperioși!…
Înserarea
Vine și păsări în parc se-mperechează
sub stele.
SONET
Doamnei Fanny A. P.
Pentru acel miracol de bucle aurii,
Gâtul de nea, aurora drept gură
Visez gingașele tușe dintr-o pictură,
Plătite cu pătimașe strădanii târzii.
Fondul, un cer de septembre când
soarele dispare
Cu safire de-azur și rubine l-aș închipui.
Paleta mea : din aripi de fluturi zglobii,
Din moțul păsării-muscă aș face peneluri
sprințare.
Cu fin diamant aș grava-ntâi un chip,
Sprâncene, ochi, obraji, cochilii-urechile
Distrate ascultându-mi versul ce-acum
îl înfirip.
Pe urmă pulberi: aur, nacru, străvechile
Luciri de email nuanța-vor acest portret,
Față de realitate palid și desuet.
PROFANARE
Prieteni nu am,
Amanta mea-i moartă.
Abia de mă-nham
La propria-mi soartă.
Singur poți trăi?
Dorința mea pe lume
Un lințoliu ridică
De pe-o putreziciune.
Când ea s-a-nvinețit
Carnea-i mândră și tare
Bine c-am adormit!
Escortă nu e la plecare!
Mai rău ca bunii mei
Făr’ să clipesc mă-nham
La miros de tei
La plânset de ram.
Muză, smirnă, tămâie,
Aspre ispite,
Alaiuri mi-aduceți
Cânturi felurite.
Singur pot trăi
Căci am pielea dură.
Acoperă, lințoliu
Putreziciunea pură.
Traducere și prezentare de Constantin Abăluță