George Steiner face parte din categoria con ser vatorilor echilibrați, pentru care, perfect argumentat, modernitatea ultimă nu e decât expresia unor pierderi succesive. Pentru el, ca și pentru alți mai mult sau mai puțin contemporani (Allan Bloom, Harold Bloom, Michel Henry, Roger Scruton), cultura și civilizația umană agonizează exact atunci când cred că s-au rafinat în diacronie, având experiența considerabilă a celor mai recente cuceriri intelectuale. Fără să se înscrie neapărat sub o paradigmă filosofică unitară și fără să-și fi asumat vreo direcție religioasă, se poate întrezări la cei ca Steiner o dinamică creștină a istoriei, conform căreia ea merge încet-încet spre disoluție, spre epuizare, spre un nou, necunoscut și imprevizibil eschaton. De pe varii poziții epistemologice, acest curs cvasi-liniar și accentuat entropic al istoriei a fost surprins și de autori autohtoni (Mircea Eliade, Nichifor Crainic), pentru care produsele simbolice ale culturii umane moderne reprezintă ecouri ale unui paradis pierdut, ale unor esențe irecuperabile, dar numai bune de descifrat.
In Bluebeard´s Castle (1971) fusese un fel de manifest hiperlucid pe care George Steiner îl lansase pentru a semnala epuizarea culturii clasice a Europei și imoralitatea progresului tehnic și a relativismului intelectual, care subminează sistematic optimismul și încrederea în adevăr a umanității.
Cele cinci conferințe adunate sub titlul Nostalgia for the Absolute au fost rostite de lingvistul american în 1974 la CBC Radio din Canada și au fost provocate de Colegiul Massey al Universității din Toronto, care dorea popularizarea unor teme actuale și mai ales opinii avizate despre declinul sistemelor religioase oficiale în societatea occidentală. Steiner postulează în expunerile sale existența unui vid lăsat de acest declin, un vid în care s-au așezat surogate menite să țină loc de teologie, de salvare, de coerență, de cunoaștere, de sens. El le numește, cu destule rezerve etimologice, „mitologii“ și se oprește asupra a trei dintre ele: teoria marxistă a plusvalorii, modul freudian de a înțelege libidoul sau Se-ul și logistica relațiilor de rudenie și a structurii lingvistice în antropologia lui Lévi-Strauss. Cu alte cuvinte, autorul denunță trei mari paradigme ideologice care au revoluționat cultura umană în ultima sută de ani: comunismul, psihanaliza freudiană și antropologia structurală (derivată ea însăși dintr-o înțelegere neomarxistă a limbajului și a relațiilor inter-umane). Anvergura mondială a acestor trei „mitologii“ reflectă direct, susține el, pierderile lăsate de declinul religiei și de o adâncă nostalgie umană după absolut. „Această nostalgie – atât de profundă în majoritatea dintre noi, cred – a fost direct provocată de declinul omului și al societății occidentale, precum și al străvechii și grandioasei arhitecturi a certitudinii religioase. Mai mult ca oricând, astăzi, în acest punct al secolului XX (suntem în 1974, să nu uităm, dar mi se pare că afirmațiile lui Steiner nu și-au pierdut deloc din actualitate! – n.m.) tânjim după mituri, după o explicație totală; tânjim după o profeție garantată.“
Desigur, în opinia lui Steiner, toate cele trei mitologii au eșuat și autorul explică pentru fiecare în parte de ce, n-o să rezum aici remarcabilele lui analize. Ele merită gustate pe îndelete, integral. O să subliniez doar atât: cea a lui Marx promisese o izbăvire; cea a lui Freud sfârșea cu o reîntoarcere în moarte; cea a lui Lévi-Strauss, cu o apocalipsă antrenată de răul uman. Toate trei au emis pretențiile unui statut normativ, ale câte unei științe. Dar toate trei decurg – și aici e unul dintre punctele forte ale conjecturilor steineriene, poate la fel de vulnerabil ca și teoriile pe care el însuși le critică – din „metafora comună a păcatului originar“. „Poate fi oare complet accidental faptul că aceste trei constructe vizionare – dintre care două, marxismul și teoria lui Freud, au adus deja atâtea schimbări în istoria Occidentului, ba chiar a lumii – provin dintr-un sol evreiesc? Nu există oare o logică reală în faptul că aceste surogate ale unei teologii și ale unei concepții despre istorie creștine muribunde, că aceste încercări de a înlocui un creștinism pe moarte au venit de la cei a căror proprie moștenire creștinismul încercase atât de mult s-o substituie?“ Mai mult, cele trei mitologii pot fi asociate, ca mecanism intelectual, cu alte surogate moderne (ocultismul, revirimentul urban al magiei și horoscopului, imaginarul invaziilor extraterestre, șamanismele hippie, relativismul postmodern, corectitudinea politică a școlii de la Frankfurt), la fel de puțin raționale, dar la fel de fascinante pentru omul care și-a extirpat religia și, prin asta, un model de coerență și de salvare a lumii. Toate aceste pseudo-teorii cu pretenții științifice, într-o umanitate care s-a autodecimat constant prin războaie și asasinate motivate mereu cu grijă, ne amintesc că, „înainte să fie un vânător și un ucigaș, omul a fost un culegător de fructe de pădure, chiar la marginea Grădinii Edenului“.
George Steiner nu propune soluții și nici nu are vreo rețetă pentru agnosticismul recent, pentru opțiunile iraționale sau pentru foamea de sens. El doar manifestă conștiința lucidă că adevărul e mai complex decât nevoile omului și chiar că el ar putea fi potrivnic acestor nevoi. În ciuda acestui fapt, adevărul trebuie căutat dezinteresat, cu toate riscurile, păstrând rezerva că, străin și îndepărtat fiind, adevărul nu e niciodată mai important decât omul. Căci, dintre cele două, adevăr și om, cel din urmă este cel mai fragil. De aceea, de-a lungul timpului, adevărurile i-au fost potrivnice și chiar l-au ucis.