Poet, prozator, dramaturg, pictor, sculptor, Cyprian Norwid (1821-1983) s-a născut într-o familie de nobili scăpătați. A debutat cu volumul Poezyje (Poezii) înanul 1840, bucurându-se de succes în cercul poeţilor contemporani din Varşovia şi înscriindu-se în al doilea val al romantismului polonez. În următorul ciclu (1865), însoțit de motto-ul sugestiv Vade-mecum (1), precum și în poemele digresive sau în dramele în versuri transpare esența gândirii norwidiene. Încă de la început, poetul s-a remarcat prin afirmarea unor principii cărora le-a rămas consecvent toată viața, distanțându-se în mare măsură de ideile predominante în textele marilor romantici.O particularitate a romantismului polonez consta în componenta sa etică, vizibilă în subordonarea rațiunilor individului față de rațiunile colectivității, în speță ale poporului (2). S-a ajuns chiar la o sacralizare a reprezentărilor referitoare la popor. Norwid contestă această subordonare, respingând abordarea omului ca instrument de care se folosesc anumite forțe care își atribuiau dreptul de a dispune de soarta indivizilor (3). De asemenea, în spiritul romantismului polonez predomina obligativitatea sacrificiului pentru cauza națională. Norwid respinge și această idee, mai ales în varianta ei mesianică (4), fiind de părere că demersul bazat exclusiv pe îndemnul la luptă armată și la sacrificiul suprem se află în contradicție cu drepturile la viață, limitând sfera de acțiune umană, privită într-un context istoric mai larg. Deseori, poetul ironizează contabilizarea sacrificiului îndreptat în direcția „de a ști să pierzi totul pentru cauză“, și nu „de a câștiga totul pentru cauză“. Un asemenea mod de gândire și de acțiune atrăgea după sine consecințe nefaste, pagube uriașe (5). În sistemul axiologic norwidian un loc central revine omului ca persoană participantă la comunitatea creștină. Personalismul creștin, cum îl denumește Alina Witkowska, a fost „propunerea lui constructivă atât față de individualism, cât și față de cultul rațiunii colective“; de aici și rolul preponderent al eticii în cadrul acestui sistem (6). Norwid se manifestă într-o dublă ipostază, pe de o parte identifică slăbiciunile și afecțiunile societății poloneze, care își au izvorul într-un sistem anacronic de valori, bazat pe statutul de clasă și de avere, pe de altă parte critică acest sistem tradițional anchilozat, ce se răsfrânge negativ și asupra modelului cultural polonez (7).
Ca tematică pot fi observate în poemele sale, variate ca structură și dimensiune, motive romantice cunoscute: iubirea, dragostea față de natură, interesul pentru istorie și trecutul istoric, atașamentul față de valorile naționale, dar și reflecții asupra vieții și a morții, asupra artei și a artistului.
La fel ca și ceilalți romantici, Norwid călătorește foarte mult prin Europa, ajunge și în Statele Unite, revenind după un timp în Franța, unde rămâne până la sfârșitul vieții, fără a se bucura de succesul meritat sau de condiții materiale decente. Neînţeles şi izolat de contemporani a dus o viaţă solitară, dedicată artei şi studiului.
O mare pondere în ansamblul liricii o dețin reflecțiile cu privire la condiția umană, plasată cel mai adesea în lumea antinomiilor. Motivul trecerii prin lume reamintește de Glossa lui Eminescu, la fel viziunea asupra lumii ca teatru, unde „au fost jucate toate idealurile“.
Poetul privește lumea într-un context amplu, trecând dincolo de realitatea concretă a Poloniei. Manifestă o atitudine critică față de secolul în care a trăit, asemănându-l cu o „comedie cumplită“, care îi provoacă sentimentul tristeții și al îndoielii chiar cu privire la rosturile creației. Dezamăgirea față de neputința de a îndrepta lumea conduce la refugiul poeților într-o lume de vis, imaginară. Istoria apare în ipostaza unui testament, în care sunt înscrise evenimente glorioase, care au marcat civilizația umană, fără a fi trecute cu vederea nici perioadele de criză, când istoria este marcată de confruntări tragice.
Fundamentale pentru creația norwidiană sunt poeziile consacrate creatorului și artei în general. Creația apare în variate ipostaze. În primul rând, ca bucurie și obligație. Poetul este conștient că efortul de a crea nu este la îndemâna oricui. De aceea, creația transpare ca omagiu adus divinității („lumină ce trebuie întreținută pentru a nu se stinge“).Prin intermediul creației, descoperim latura bună, frumoasă a lucrurilor. Creația înseamnă totodată autenticitate. Poetul ar trebui să pună accent nu atât pe meșteșug, cât pe trăirea sinceră. Există o legătură strânsă între pana artistului și trăirile sale. Arta impune cerințe severe: cuvântul trebuie să fie ca o flacără, iar conținutul trebuie să fie încărcat de înțelepciune și de adevăr. Versurile trebuie să răsune armonios, „sub sceptrul conștiinței“. Încărcătura morală determină individualizarea actului creator. Creația este așezată, de asemenea, sub semnul speranței, al vindecării în momente de restriște, chiar dacă poezia „aduce cu sine și mai multă tristețe“. O condiție esențială a artei este genialitatea sinonimă cu desăvârșirea, perfecțiunea, împlinirea, Stilul, Epoca (vezi Pianul lui Chopin). Artiștii de geniu (Fidias, David, Eschil, Chopin) au lăsat urme adânci în istorie, au creat o epocă, au impus un stil, o direcție. Efortul lor capătă conotații cristice, arta necesitând sacrificiul suprem, identificarea cu propria operă. În pofida caracterului universal, arta,rădăcinile ei sunt totdeauna autohtone, natale, înfipte în pământul strămoșilor. Chopin reprezintă în acest sens un exemplu grandios și o ilustrare a culmilor pe care le-a atins muzica poloneză (8). Orice operă autentică descinde însă dintr-un efort creator deosebit. Artistul dispune de priceperea de a citi semnele prezente în lumea ascunsă și de a pătrunde prin intermediul lor în esența lucrurilor. De aceea, arta, în primul rând poezia, are caracter de inițiere, dezvăluind cititorului adevăratul sens al fenomenelor (9).
Norwid acordă cuvântului semnificații majore. Cuvântul aduce lumină, dar nu există lumină fără credință. Ca urmare, „nu-s de ajuns scânteia și cenușa“, prin credință, cuvintele vor ridica flacăra spre cer. De asemenea, printre altele, în căutarea și formularea adevărului misiunea poetului constă în a găsi cuvântul pe măsura lucrului, chiar dacă de multe ori adevărul se dovedește a fi deșertăciune. Contează ceea ce înfăptuim.
Criticii au așezat poezia lui Norwid sub semnul faptei și al ideii (10).Fapta e foarte importantă, căci „în lucrurile pe care omul le înfăptuiește există o părticică, o umbră de proprietate“. În marea trecere prin lume, omului îi sunt date truda ca sursă a bucuriei și suferinței. Fericirea rămâne la nivelul iluziei, dar creația se dovedește salvatoare, îndeplinind funcție terapeutică. În concepția lui Norwid ar trebui să existe o legătură indestructibilă între muncă, frumusețe și dragoste (vezi poemul Promethidion, o adevărată pledoarie despre artă și artist). Arta este forma supremă a muncii, iar artistul dedicat acestei munci, un adevărat meșteșugar (11).
După acum afirmă istoricii literari, Norwid creează un program estetic original, situându-se la granița dintre curentele literare de bază (12). Credința în puterea cuvântului poetic, convingerea cu privire la superioritatea artistului, sincretismul, istorismul, cultul față de individualitate, idealismul sunt trăsături care îl apropie de romantism. Rigoarea enunțului, discursivitatea, structura ermetică a textului îl apropie de clasicism. Pe de altă parte, obiectivismul, armonia compoziției, aluziile la marile opere ale trecutului sunt proprii parnasianismului. Latura didactic-moralizatoare, funcția utilitară a poeziei reprezintă trăsături ale pozitivsmului polonez. Redarea esenței realității prin simboluri proprii lumii aparente, cu alte cuvinte interpretarea simbolistă a lumii, constituie o latură comună cu simboliștii, fără a putea fi încadrat totuși în curentul simbolist (13). Norwid poate fi considerat patronul spiritual al moderniștilor polonezi. Datorită lor opera lui a început să fie nu doar recuperată, dar cunoscută și interpretată la adevărata ei dimensiune și valoare, poetul fiind alăturat celor trei mari romantici:Adam Mickiewicz, Juliusz Słowacki, Zygmunt Krasiński.
______________________________
1 Vezi și antologia Leagănul cântului, în românește de Passionaria Stoicescu și Constantin Geambașu, Oradea, Ratio et Revelatio, 2018.
2 Idee prezentă în concepțiile ideologice socialiste, răspândite începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
3 Cf. Alina Witkowsa, Cyprian Norwid, în Alina Witkowska, Ryszard Przybylski, Romantyzm, Varșovia PWN, 1997, 406.
4 Mesianismul era o componentă esențială a romantismului polonez, Polonia fiind privită ca „Hristos al popoarelor”, iar suferințele ei aveau să aducă libertatea tuturor celor oprimați.
5 Alina Witkowska, p. 406.
6 Ibidem, p. 410.
7 Ibidem, p. 412.
8 Vezi Pianul lui Chopin, în Leagănul cântului, p. 85.
9 Cf. Marian Tatara, Cyprian Norwid, înHistoria literatury polskiej w zarysie, t. 1, Varșovia, PWN, 1983, p. 263,red. Marian Stępień și Aleksander Wilkoń.
10 Tatara, p. 263; Miłosz, Istoria literaturii polone, Oradea, Ratio et Revelatio, 2016, p. 306.
11 Tatara, p. 263.
12 Ibidem, p. 261.
13 Ibidem, p. 264