V-ați referit în câteva rânduri, și în „Peștele pe uscat“, și în editorialele din România literară, la jurnaliști de televiziune, moderatori sau invitați ai unor emisiuni cu largă audiență. Presa scrisă era mai puternică în anii 1990, când conduceați PAC, și probabil ați avut multe conferințe de presă la care au luat parte jurnaliști acreditați de diferite ziare. Și în Franța, ca ambasador UNESCO, ați avut de-a face cu presa. Ce gazetari români și străini v-au impresionat prin felul în care își făceau meseria? V-a influențat vreunul dintre ei, cu o observație sau o critică, astfel încât să vă schimbați o anumită decizie politică?
S-o luăm cu începutul. În anii 1990, existau puțini jurnaliști adevărați. Nu-i pun la socoteală pe cei care publicaseră înainte de Revoluție, majoritatea, retrași din viața publică, ai căror supraviețuitori erau atât de pătați moral, încât li se spunea dalmațieni. Tinerii care le-au luat locul nu erau școliți. Facultățile de jurnalism, cu excepția celei de la „Ștefan Gheorghiu“, fuseseră de mult desființate. Mulți nou intrați în breaslă erau ingineri la bază, rămași fără joburi prin prăbușirea industriei. Învățau meseria din mers, cum se spune, dacă o învățau. Printre ei, fiul meu, geofizician, devenit șomer după desființarea Institutului Geologic de la Chitila, când noul regim a avut revelația că explorarea și exploatarea sunt mai puțin rentabile decât importul. Fiul meu mi-a povestit despre câteva lecții de jurnalism pe care le-a ținut atunci un profesor american. Le-a spus câteva lucruri de bun-simț, cum își va da seama mai tîrziu, care i-au surprins însă pe toți, ca și cum ar fi constituit cine știe ce noutăți. Într-atât erau de inocenți. Într-un rând, a venit la mine un tânăr ieșean de la un ziar, pentru un interviu. Primele întrebări m-au nedumerit, ceva îmi suna ciudat. L-am întrebat ce facultate a terminat. „Literele“, mi-a răspuns. Atunci am înțeles de ce mă derutau întrebările lui: tânărul nu făcuse nicio legătură între omul politic care eram de puțină vreme și criticul literar despre care auzise cu siguranță în liceu și în facultate. Mi-a mărturisit-o chiar el. Nu era propriu-zis ignorant; pur și simplu, juca prima oară rolul de jurnalist și era năuc de-a binelea. În plus, chiar și ieșiți de pe băncile facultăților de jurnalism, înființate la începutul anilor 1990, tineri precum acesta aveau o pregătire precară în materie, la care contribuiseră profesori care nu predaseră jurnalism în viața lor. Numărul ziarelor crescuse exponențial, așa că lucrurile se explicau. De la ziare, unii vor trece rapid la televiziune, altă meserie fără școală. Așa se face că un notoriu fost ofițer de Securitate, cunoscut bine fostului deținut politic I.D. Sîrbu, trecea drept maestrul lor la TVR, și al cărui nume îl poartă astăzi, cu fală profesională, un studio. În astfel de împrejurări, la ce te puteai aștepta? Cu vremea, s-au impus câțiva, la emisiunile căruia omul politic din mine nu se simțea stingher. Ți-l amintești, cred, pe Marius Tucă, omul cu bretelele, cel dintâi talk-show-man adevărat? Mai sunt și alții, apăruți mai târziu.
Păcatul originar al jurnalismului contemporan a fost însă altul: aderarea, aproape fără excepție, a patronilor de gazete și de posturi TV, la politica unuia sau altuia dintre partide. Inclusiv a jurnaliștilor. Astăzi vedem consecințele. Există media care ține cu puterea și media care ține cu opoziția. Le desparte o prăpastie. Astăzi, lucrurile sunt agravate de faptul că media deține o putere mult mai mare decât înainte. Cum cotidienele nu mai există practic, capacitatea lor de a echilibra balanța e minimă. În plus, cele câteva rămase în viață sunt complet lipsite de interes. Ți-o spune, dragă prietene, un mare cititor de gazete de până mai ieri, care nu mai cumpără decât Gazeta sporturilor și doar numărul de luni. Se poate, așadar, spune că în anii 1990 presa făcea un rău mai mic decât face astăzi. S-a rătăcit pe undeva prin hiperspațiul politic și o anumită decență a moderatorilor și a invitaților. Jurnaliști sau nu.
De altfel, e o bună întrebare despre cine poate fi considerat jurnalist. În cazul jurnalistului de investigație, lucrurile sunt clare. În cazul comentatorilor, nu mai e așa de simplu. Puțini au studii de specialitate. Mai ales cei care înnegresc micile ecrane în mod constant. Conferințele de presă din anii 1990 erau frecventate selectiv de noii jurnaliști. La cele cu subiect economic, de pildă, nu venea mai niciunul. Astăzi, din contra, toți par să fi absolvit ASE. Confrații lor de ieri erau mai modești. Ce nu știau, nu-i interesa. Nici cei de azi nu știu mult mai multe, dar se arată interesați de orice, dându-se mari cunoscători în toate domeniile. N-ai remarcat ce întrebări prostești pun de obicei în conferințele de presă? Te iei cu mâinile de cap, nu alta, când îi auzi întrebându-l pe Președintele țării despre toate cele, ignorându-i rolul constituțional (vai, ce vorbe mari îmi scapă și mie!), mai bine zis, nepăsându-le câtuși de puțin cu cine stau la taclale, cu un demnitar, cu un infractor („te simți vinovat?“), tratându-i pe toți ca pe o apă și un pă mânt. În fond, nu i-a învățat nimeni ce și cum să întrebe. Se află în treabă. O să zici că aceștia nu sunt jurnaliști, ci reporteri de teren, care, vai de capul lor, stau pe la uși cât e ziua de mare. Așa o fi, dar cine stă să facă diferența? Ca să nu mai vorbesc de sărăcia și uneori de grosolănia limbajului. Sigur, jurnaliștii n-au ajuns încă să-i întreacă pe politicieni în materie de limbaj vulgar. De exemplu, pe omul numărul doi în stat, când PSD a ratat moțiunea de cenzură. Ce era la gura lui! Negru ca un harap la față, singura geană de lumină coborînd din începutul de cărunțenie, voia să-și devoreze verbal interlocutorul care ținea de alt partid. Doar regretabilul Vadim era în stare să-și beștelească adversarii și foștii aliați într-un limbaj mai josnic. Iarăși, nicio asemănare cu anii 1990. Am participat sau am asistat la numeroase polemici publice. Cu excepția unora ca Mircea Dinescu, nici jurnalist, nici om politic (în stare să-i spună președintelui Iliescu la TVR „las-o jos, că măcăne!“), niciun om politic nu și-ar fi permis să se abată de la un limbaj moderat de bun-simț, așa cum o fac astăzi transpostalierii Ciutacu and Ciuvică, spre a nu lărgi inutil lista. Cât despre păcatul originar al politicii de partid, rod al unor interese de tot soiul, pe care o fac jurnaliștii, unii gratis, alții nu (a se revedea pleiada din jurul lui Sorin Vântu), ea se deosebește de cea din anii 1990 doar prin aceea că e pe față și fără scrupule.
Mi se pare că nu prea ți-am răspuns la întrebarea principală. Citește și tu printre rânduri!