Majoritatea celor veniți să viziteze cel mai recent „blockbuster“– Medici. Portrete și politică, 1512-1570– propus de Muzeul Metropolitan incitați de celebrul nume propriu din titlu au fost probabil dezamăgiți. Așteptându-se poate la o întâlnire cu creațiile unor Michelangelo, Leonardo, Verrocchio sau Botticelli, toți activi în Florența în perioada de glorie a lui Lorenzo Magnificul, ei au fost puși în fața unor lucrări mai puțin faimoase, concepute jumătate de secol mai târziu.
Familia Medici a dominat politica Florenței vreme de secole. Banca cu același nume a fost întemeiată în 1397. Reprezentanți a trei generații succesive – Cosimo, Piero, Lorenzo – au fost conducători de facto ai Republicii Florentine în Quattrocento. Un veac mai târziu, doi Medici – Leon al X-lea și Clement al VII-lea – ocupă scaunul papal. Cel din urmă îl numește pe Alessandro de’ Medici „Duce al Republicii Florentine“ (1532). După asasinarea acestuia, Cosimo I devine „Mare Duce al Toscanei“ (1569), titlu ereditar ce rămâne în familie până în secolul al XVIII-lea.
Bornele care definesc manifestarea de la Metropolitan nu sunt neapărat puncte majore de inflexiune ale istoriei florentine. 1512 este anul în care ia sfârșit una dintre multiplele perioade de exil ale familiei prin reîntoarcere în cetate a lui Giovanni de’ Medici ( al doilea fiu al lui Lorenzo Magnificul și viitorul papă Leon al X-lea). 1570 marchează sfârșitul perioadei de consolidare a puterii lui Cosimo I, ajuns stăpânul întregii Toscane și aducând-o, printr-un complicat sistem de alianțe, într-o poziție privilegiată, într-o Europă dominată de dispute franco-habsburgice. În toată această perioadă, Cosimo I a devenit un model pentru mulți conducători de stat care i-au urmat prin abilitatea sa de a folosi diverse pârghii culturale pentru a promova realizările familiei dar și pentru a afirma importanța Florenței ca leagăn al civilizației renascentiste, ca loc de naștere al unor Dante, Boccaccio și Petrarca, pe de o parte, sau al unor Giotto, Brunelleschi și Michelangelo, pe de alta… Astfel, în 1541 întemeiază Academia Florentină, menită să promoveze toscana ca limbă națională a spațiului peninsular… Patronează un program intensiv de construcții, transformând vechiul sediu al guvernului republican, Palazzo Vecchio, în reședință ducală… Sub egida sa, Giorgio Vasari publică două ediții succesive ale „Vieților celor mai de seamă pictori, sculptori și arhitecți“. Dedicată lui Cosimo I, lucrarea va inocula în mintea unor generații de cititori ideea primordialității artistice florentine… După moartea lui Michelangelo – la Roma în 1564 – Cosimo face un însemnat efort financiar pentru a repatria cu mare fast osemintele acestuia în orașul său de obârșie pe care-l părăsise definitiv cu trei decenii mai devreme.
Din multe puncte de vedere, Portrete și politică, 1512-1570 reprezintă o prelungire a unei alte expoziții – Portretul renascentist de la Donatello la Bellini – găzduite tot de Metropolitan acum mai mulți ani. De fapt, sunt două lumi diferite. Creatorii din Quattrocento au fost preocupați, în primul rând, de reproducerea cât mai fidelă a aspectului fizic al modelelor lor (inclusiv prin evitarea înfrumusețării lor artificiale – vezi exemplul portretelor lui Lorenzo Magnificul) și, într-o oarecare măsură, de explorarea psihologiei acestora. În schimb, țelul primordial al creatorilor din Cinquecento incluși în actuala manifestare a fost construirea unei anume identități a personajelor, în concordanță sau nu cu realitatea. Ca și în alte împrejurări istorice, aceste portrete sunt menite în primul rând să ilustreze anume teze, înscriindu-se astfel în lista de instrumente de propagandă, menționate anterior, folosite de Cosimo I și de acoliții săi.
Așa cum explică Carlo Falciani ( specialist în arta epocii și unul dintre cei doi curatori ai expoziției, alături de Keith Christiansen, până foarte recent eruditul președinte al departamentului de artă europeană a muzeului), este vorba despre o evoluție a artei portretului de la simple „imitări“naturaliste la portrete-alegorii („ritratti“), făcând uz de un limbaj codificat, capabil să ilustreze concepte, apanaj aproape exclusiv până în acel moment al formelor de expresie literară. La începutul secolului al XVI-lea, pe măsură ce mentalitățile evoluează de la idealuri republicane ce amintesc de predicile lui Savonarola la o acceptare aproape necondiționată a autocrației Medicilor, portretele încetează să mai fie imagini sobre ale unor cetățeni în haine modeste și întunecate cu fundaluri monocrome (Portret de tânăr de Andrea del Sartro), dobândind noi dimensiuni, în primul ca simbolistică propusă. Originea acestor schimbări poate fi găsită în arta florentină – cele două statui ale lui Lorenzo și Giuliano de’ Medici sculptate de Michelangelo și amplasate în capela de la San Lorenzo, reprezentând imagini idealizate ale celor doi și nu trăsăturile fizice ușor de uitat – dar și în influențe externe, precum alegoriile din gravurile germane sau portretele pictate de Rafael (Leon al X-lea, Lorenzo de’ Medici, duce de Urbino) la Roma.
Limbajul simbolic prezent în toate aceste opere plastice urmărește mai multe coordonate… Multiple portrete ale lui Cosimo I în armură (Bronzino, Baccio Bandinelli, Benvenuto Cellini) se referă atât la imagini contemporane ale împăratului Carol al V-lea cât și la vechi modele de sculpturi romane sau chiar la portrete din timpul Republicii florentine, proiectând o imagine a puterii dar și a continuității… Ideea unei succesiuni dinastice este evidentă în repetatele picturi ale lui Bronzino reprezentând-o pe Eleonora de Toledo, soția lui Cosimo, alături de copiii ei. Picturile sunt reci și distante dar, dincolo de referințe directe la fertilitatea Eleonorei ( rochia decorată cu rodii), Bronzino, un bun cunoscător al poeziei lui Petrarca, folosește aici interesante echivalențe plastice ce corespund combinației dintre naturalism și abstract ce caracterizează versurile celui din urmă. (Chipul calm și elegant al Eleonorei, proiectat pe un cer nocturn, este comparabil cu un astru ce-și primește lumina de la un soare – Cosimo – strălucitor)… Interesul lui Bronzino pentru literatură – și pentru relațiile între reprezentarea în cuvinte și în imagini – este evident și din schimbul epistolar cu Laura Battiferri, o poetesă cu două decenii mai tânără decât pictorul, al cărei portret l-a realizat atât în sonete – prețuindu-i frumusețea, virtutea și intelectul – cât și în ulei (1560). Reprezentând-o cu un profil pregnant dantesc, ținând în mână un volum de sonete de Petrarca, portretul Laurei este unul dintre punctele de vârf al expoziției de la Metropolitan… În fine, o altă serie de exemple, compoziții hibride în care un personaj real este înfățișat drapat în „veșminte“ mitologice sau religioase, sunt și ele excelente mărturii ale „manierei moderne“ în care artiști precum Bronzino combină o tehnică picturală ireproșabilă cu o adâncă cunoaștere a tradițiilor florentine și cu o dorință de a se angaja în dezbaterile intelectuale ce aveau loc în cetatea lui Cosimo I. Totodată, pictându-l pe Cosimo cu trăsăturile lui Orfeu (capabil să pacifice o lume nesupusă cum era Florența anilor 1530), pe fiul acestuia, Giovanni, înconjurat de detalii-simbol identificându-l cu Sfântul Ioan Botezătorul, patronul orașului ( în anul în care tânărul Giovanni a fost ridicat la rang de cardinal), Bronzino era evident conștient de conotațiile politice ale actului său creator.
Înconjurate de tablouri ale contemporanilor săi mai puțin talentați, multiplele exemple ale artei lui Agnolo Bronzino domină o expoziție în care regăsești totuși un portret de Rafael (Lorenzo de’ Medici, duce de Urbino) sau alte câteva ale lui Pontormo, maestrul lui Bronzino (Alessandro de’ Medici, Portret de halebardier) care pun în lumină ascendența artistică a celui din urmă. Ultima sală prezintă o foarte interesantă comparație între lucrări de Bronzino și cele ale mult mai puțin cunoscutului său contemporan Francesco Salviati (1510-1563), un alt manierist, invitat și el să contribuie la decorarea lui Palazzo Vecchio. Dincolo de perechea de portrete din propria colecție a muzeului – Tânăr cu carte și, respectiv, Carlo Rimbotti– care, conform declarației lui Christiansen au reprezentat catalistul pentru expoziția de față, diferențele sunt clare. Mânuind penelul cu mai puțină virtuozitate, Salviati produce rezultate mai variate decât Bronzino. Trăind multă vreme la Roma, el pare mult mai puțin aservit canoanelor. Câteva dintre imaginile pe care le-a conceput – Portret de bărbat – îți dau senzația unui hiper-realism apropiat de cel al picturii „Neue Sachlickeit“din secolul al XX-lea.
Unul dintre importantele merite ale expoziției de la Metropolitan este acela că imaginile expuse nu sunt considerate doar pentru meritele lor estetice. Contextul în care aceste portrete au fost comandate și concepute este mereu reiterat și, în consecință, experiența trăită de privitorul care se mută monoton din fața unui chip la următorul capătă noi valențe, devine mai bogată, trezind și fecunde comparații cu ceea ce trăim aici și acum.