Am văzut un copil fericit
Am văzut cândva un copil pe stradă,
puteam să jur că-i fericirea întruchipată:
ducea în mâini două lucruri pe care le ai împreună
poate o singură dată în viaţă,
un balon albastru și un porumbel de-un alb cum nu
poate fi
decât cel scos din joben de scamatorul priceput să-ţi
fure ochii
cu gesturi și vorbe care dansează;
cu atâta zvâc sărea de pe-un picior pe celălalt
că porumbelul de pe braţ își păstra echilibrul precar
cu tot atâtea fâlfâiri de aripi, părea că-l îngână
în felul acela de zbor pe care-l face omul pe dinlăuntru
când abia atinge cu tălpile pământul înmirat
de puterea lui de a crede că-i gata înălţat în graţie;
am văzut un copil atât de fericit, încât m-aș face
pe veci vinovat dacă aș avea și un moment de ezitare,
crezând că m-am înșelat –,
dacă este în stare închegarea de om de atâta iluminare,
de o asemenea ieșire din matca materiei sale,
înseamnă că nu-i numai animal cu judecată, chiar e
parte
dintr-o lucrare colosal de mare
în care se face un ocean de lumină într-un suflet de
copil
când durerea din preajmă are nevoie stringentă
de vindecare.
Ca să fii acasă
trebuie să construiești ca să existe locul
pe care să-l poţi numi acasă –,
așa spunea cândva Tamási Áron, secuiul cel mai de vază
în mica breaslă transilvană a celor de un grai cu el la
scris,
suntem pe lume ca să învăţăm să fim acasă
pentru vremea scurtă cât ni-e dat să stăm în viaţă;
Doamne, ne pui la treaba cea mai grea
și pe urmă te miri că nu facem faţă, faci de parcă
treaba cea mai ușoară din univers ar fi să construiești o
viaţă
după legi pe care doar le-ai sugerat, de-aia se crede
fiecare îndreptăţit să procedeze cum îl duce capul,
ba unii se cred aleși ca să dea sfaturi la îmbinarea
cea mai complicată, căreia îi zicem cheie de boltă,
fără să se uite dacă s-a construit pe nisip, pe piatră,
pe apă, pe aer ori pe umbră
sau că unii nici n-au început să construiască, au risipit
în neștire ce-ar fi trebuit să strângă –;
nu-i ușor nici aici și niciunde să fii acasă, dar nevoia
ne-a făcut meșteri la lucrarea care ni se cere,
din mii de nuanţe scoatem în relief superba mulură
fără să știm dacă suntem înăuntru ori afară –
și cine ar fi în stare să ne spună?
Pentru că ai dreptul de a-ţi alege adevărul
prin ferestrele ispititor deschise
ale acestui superb palat al consecinţelor
să pătrundem cu gândul dincolo de draperiile lăsate,
numai de n-am avea destinul atâtor prinţi moștenitori
pândiţi de ochi ascunși îndărătul lor, între atlazuri și
mătase,
perfide înghiţitoare de foșnet și ecou;
prin șira spinării trece un miriapod uriaș,
călcând cu o mie de picioare peste puterea ta de
stăpânire,
palidă mângâiere e tot ce poate oferi existenţa unei uși
de lemn masiv, de fier forjat, de sticlă armată cu drugi
de oţel
dacă zarul e încuiat în timpuri aflate mult prea departe
ca să-i înţelegi felul și tâlcul primitiv de funcţionare,
dar și atunci tentaţia e foarte mare, să intri de parcă
ai fi o grenadă cu siguranţa pusă rostogolită
în mijlocul unei săli pline, ca să resimţi panica firească
a celui ce știe că are o singură viaţă – chiar dacă jocul
nu pare cinstit, chiar dacă imaginaţia încearcă pe alţii
să înveţe o lecţie atât de dură, să nu uităm nici o clipă
că ne avem doar pe noi înșine la îndemână,
că trăim într-o lume în care consecinţa e personală
și când e imaginaţie pură,
așadar, ai de ales: intri și constaţi că realitatea
își păstrează asprimea și în palatul pe care îl imaginăm
sau rămâi pe din afară și-ţi spui că dincolo de ferestre
nu există realitate, ci doar o splendidă epură
Ce-mi aminteşte întunericul deplin
nici după zeci de coborâri în galerie nu ne-am gândit
că ni s-ar putea întâmpla o asemenea îngropare,
nu i-a trecut nimănui prin cap că artificierul ar putea
greși
cantitatea de dinamită băgată în găurile frontului
și că explozia ar putea acoperi cu totul ieșirea galeriei
de refugiu în care ne-am adăpostit la detonare,
suflul a stins lămpile de carbid și am simţit particule
fine de stâncă ricoșând din pereţi, intrând ca mii de ace
în faţă,
stăteam toţi trei tăcuţi și-ncremeniţi, cred că a trecut
vreme
îndelungată până careva dintre noi a scăpărat primul
chibrit
urmat de mica explozie a flăcărilor de carbid,
stingeţi-le, a spus artificierul, consumă degeaba oxigen,
cine știe cât durează până vor veni să degajeze intrarea,
mai bine daţi-mi o ţigară, n-am fumat de cinci ani
și m-am speriat ca un papistaș la prima plimbare prin rai,
mai aveam câteva dintr-un pachet de carpaţi fără filtru,
am aprins toţi trei câte una și plimbam jarul între o
nevăzută gură și genunchii pe care ne odihneam
mâinile
între două fumuri de parcă am fi făcut să zboare licuricii
subpământului grăbiţi să-și împlinească rostul ce-l are
și efemera lor viaţă;
după ce licărul ţigărilor s-a stins, am rămas în tăcere,
văzul lipit de beznă îmi provoca o usturime de săpun
în timp ce imaginaţia proiecta pe un fundal încremenit
forma aceea pulsatilă de lacrimă nescursă,
stăteam așezaţi acolo ca într-o nacelă bătută-n nituri de
beznă,
călătorind spre centrul pământului ori spre abis,
spuneţi ceva, povestiţi, nu lăsaţi tăcerea să ne
gheboșeze,
a spus artificierul, eu știu cum e, am mai păţit-o o dată,
dacă vorbești, orice, întărești convingerea că rămâi în
viaţă,
că vor veni la vreme să te scoată, că nu te lasă îngropat
pentru veșnicie; dar nu-ţi venea să vorbești, simţeai
că vorbele nu le poţi scoate din gură, simţeam pentru
prima oară că limbajul uman are nevoie de lumină,
niciunul dintre noi n-a reușit să vorbească mai mult
de câteva minute, poate nici atât, după care tăcerea era
și mai apăsătoare, mai dă-mi o ţigară, a spus artificierul,
și am fumat din nou toţi trei, jocul licuricilor de jar
părea că tatuează întunericul cu mesaje bizare;
de la ţigările aproape stinse am mai aprins câte una,
ultimele,
le-am fumat prelungindu-le cât am putut savoarea
amară,
după care cred că niciunul dintre noi n-a mai scos o
vorbă
vreme îndelungată, nu știu dacă atunci sau mai târziu
m-am gândit că limba te poate părăsi când creierul
nu mai are lumină ca să vadă; deși ședeam alături,
distanţa dintre noi era cumplit de mare și creștea
cu fiecare clipă care se dilata până la ore de afară;
atunci, după o oră de disperată căutare a unei
scăpărări în beznă, ochii au început să mă doară violent;
am simţit atunci că bezna îmi smulge sufletul;
că vrea să mă încorporeze; că vrea să împrumute viaţă;
că nu poate, că nici nu vrea s-o mai restituie vreodată;
dar ce mi s-a părut decât toate mai terifiant
– și de gândul acesta m-am temut nemăsurat –
a fost că dintr-odată am intuit că bezna se află
într-un imens organ viu, cu judecată,
că suntem cu toţii neuronii unui creier universal
care își imaginează că o astfel de întâmplare
oricând ar putea fi reală –