Dacă vom accepta ideea devenirii omenirii spre post-umanism, ne va fi mai ușor să primim ipoteza conform căreia ceea ce contemporanii lui I. L. Cargiale, de exemplu, nu puteau concepe și îndeplini, decît prin excepție, va deveni loc comun. Un mașinism cuantic și o realitate virtuală atoatedominatoare vor stăpîni lumea. Viețuirea umană va avea foarte puțin de datorat mișcării, agitației și chiar socializării în forma clasică. Fiecare ins de pe planetă, sau oricum dintr-o imensă majoritate, va sta în fața propriului PC conectat la rețele internet de colosală viteză și va face cîte ceva ce nu va avea mare legătură cu ceea ce se numea, în secolele anterioare, „muncă“.
Pe vremea unor Caragiale și chiar Rebreanu, abia începea să se contureze modelul – considerat de unii alienant și fiind chiar așa, în bună măsură – al muncii normate și reglementate de un program cu un număr fix de ore zilnic. Emblema lui era funcționarul, birocratul care își împărțea existența între o parte publică, în care pleca de acasă pentru a merge într-un loc precis stabilit, unde își cîștiga existența alături de alții, și una personală. Slujbașul a făcut carieră în lume, ca și în literatură. El s-a afirmat la marii prozatori ruși, la I. L. Caragiale, la Musil și Kafka, ajungînd să se prefacă, la acesta, într-o insectă uriașă. Societatea industrială capitalistă, dar și cea comunistă au făcut un ideal și o obsesie, iar uneori o obligație strivitoare din „serviciu“.
Statul impunea indirect, dar uneori chiar direct, cetățenilor să se „ducă undeva“, în fiecare dimineață, șase zile pe săptămînă, vreo unsprezece luni din an. Cele două părți ale existenței se suprapuneau puțin sau deloc. Unii produceau bunuri concrete sau simbolice, dar mulți doar supravegheau, normau, planificau, numărau ceea ce făceau alții, într-un aparat hipertrofiat, ironizat în formula „doi cu sapa, trei cu mapa“.
Lucrul acesta nu mai e atât de clar acum, cînd înaintăm nu „spre comunism în zbor“, ci spre alt tip de activitate, de împărțire a timpului, de fluidizare și reducere a intervalelor „muncii“. Sistemul piramidal de ierarhii se pulverizează accelerat și fiecare dintre noi devine un nod al unei rețele. Chiar și entertainmentul nu mai funcționează după vechile modele.
Fiecare poate realiza rating de la el de-acasă, ca vlogger, în fața camerei instalate în propriul domiciliu, ori să se bucure de celebritate postîndu-și pozele „virale“ cu pisica personală.
Dar, vreme de peste un secol și jumătate, funcționarul de la stat, „amploaiatul“, disprețuit cam justificat de Jupîn Dumitrache, a viețuit, inclusiv ca personaj în literatura noastră. El „nu părea a fi negustor“, după straie, și ceea ce îl definea era dorința de a avansa și, în orice caz, de a nu-și pierde slujba. Militarii sînt cazuri particulare de amploaiați, dar nu fac marcantă excepție. Existența lor, „regulată“, de funcționari bugetari, a început cam pe vrema lui Cuza Vodă. Polițistul, bunăoară, ca Pristanda, e „doar un instrument“ în statul constituțional, la discreția puterii, dar și, foarte important, a bugetului. El trebuie să servească docil, „zi și noapte la datorie“, interesele unor Tipătescu și chiar Zoe, deși poate „altele are el în sufletul lui“. În schimbul devotamentului, superiorii îl lasă să „tragă binișor condeiul“, închizînd ochii la montarea a 14-15 steaguri (sau panseluțe) în locul celor 44 plătite oficial. Un „condei“, sau, cum i-am zice azi, un „tun“ de vreo 65% din bugetul alocat pavoazării nu e de colea!
Viața „micilor funcționari“, fie compătimiți, fie ironizați, inspiră Schițe vesele, după un titlu al lui Gh. Brăescu, sau amare. La Liviu Rebreanu un aprod, Filibaș, este terorizat de șeful său cu numele cam explicit Sulea. Cînd îi dă acestuia o veste bună, Sulea reacționează pozitiv și îi întinde mîna, gest gratuit pe care Filibaș îl interpretază excesiv, ca pe o promisiune de protecție. Schița se numește ironic Ocrotitorul. A doua zi, în toane rele, șeful revine la duritatea sa naturală și-l concediază fără drept de apel pe Filibaș.
Într-o parodie la Caleidoscopul lui A. Mirea (tandemul Șt. O. Iosif, el însuși mic funcționar, și D. Anghel), G. Topîrceanu face un portret Micilor funcționari. Aceștia „o duc prost/ Țăcănind întruna la mașina Yost“. George Washington Newton Yost (1831 – 1895) a inventat prin 1872 mașina de scris cu două rînduri de caractere și care, fără panglică, reprezenta triumful funcționarismului. Postul de „caligraf perfect“ pentru care candidau amicii complementari Niță Ghițescu și Ghiță Nițescu, în Triumful talentului de I. L. Caragiale, în 1900, mai avea zile doar în România Mică. El era caduc de peste două decenii în SUA.
Înaintarea și reversul ei, concedierea, erau stelele fixe după care se conducea o lume de funcționari, așa cum aflăm de la I. L. Caragiale – la care funcționarii își făceau farse crude de 1 aprilie, felicitînd pentru avansări colegi dați afară –, A. Bacalbașa, G. Brăescu, L. Rebreanu, Ion Vinea și alții. La Al. O. Teodoreanu, Bercu Leibovici (titlul și personajul povestirii) manipulează un conflict între funcționari astfel ca superiorul lui să-l concedieze. Căci Bercu avea o „clauză de reziliere“ care-l avantaja, dacă nu era vinovat de fraudă, ci doar de aruncarea unei călimări în capul șefului. O călimară aruncă, precum Luther, și o învățătoare, soția lui Ionel Teodorescu, vizînd capul directorului școlii, Toderici, care-i luase locul soțului ei, promovînd. Bugetarii didactici sînt foarte sensibili la înaintări și retrogradări. Școala, domeniu conservator prin excelență, este obsedată de ierarhii și avidă de promovări. O lume didactică este ironizată în Bietul Ioanide de G. Călinescu, o lume în care diferențele între „agregat“ și profesor „plin“ sînt tratate drept chestiuni de viață și de moarte de către belferi anacronici.
Un personaj extrem birocratic este Un rob al dosarelor, într-o povestire de Al. Cazaban. Acesta pleacă într-o vacanță, dar nu îi tihnește. Dosarele de care se ocupă îi lipsesc, le visează chiar peste noapte. Pînă la urmă, renunță la concediu și fuge înapoi în biroul său prăfuit ca să-și regăsească echilibrul.
Unii funcționari sînt activi fără a fi remunerați măcar cît Pristanda. Catindatul lui I. L. Caragiale trudește gratuit cu penița, sperînd ocuparea unui post în viitor. Secretarul primăriei din Siliștea-Gumești, din Moromeții lui M. Preda, un anume Oprescu, deși scrie nemaipomenit de frumos și de repede, chiar fiind, după „fișa postului“, pe jumătate beat, este retribuit aleatoriu, uneori nefiind „trecut în buget“.
Cînd un om ajunge în fine, în post, e bîntuit de neliniști profesionale ce degenerează în fandacsie și pot culmina, ca în Inspecțiunea lui I. L. Caragiale, cu sinuciderea. E drept că există și oameni care nu rabdă ușor „asprimile de tot felul“ ale unui serviciu de impiegat, precum Lefter Popescu al aceluiași. Ei se plîng de ghinion și chiar îl au. Visul lui Lefter de a scăpa de „asprimile“ șefului, dl Georgescu, care îi tolerează totuși numeroase absențe, printr-o lovitură a norocului, se năruie spectaculos taman după ce renunțase la postul ce ocupa.
Funcționarul are ca țintă finală pensia („după legea a veche“) din care Conu Leonida pare a trăi mulțumit cu coana Efimița cu tot. Pînă atunci însă, slujbașul poate face cheltuieli excesive și se plînge de leafa insuficientă, ca Funcționarii lui Brăescu, care trebuie să îndure „curba lui Lalescu“. Cei descurcăreți, ca unii dintre ofițerii aceluiași autor, mai ciupesc din fondurile regimentelor, întreținînd, pentru acoperire, corespondențe complicate, imposibil de urmărit. Ilustrul matematician Traian Lalescu (1882-1929) era considerat de funcționarii înguști la minte vinovat pentru traiul lor, pe care-l socoteau insuficient de înlesnit. Profesor de matematică și deputat, Lalescu era ironizat grosolan, în cuplete, la teatrele de revistă, pentru raportul economic pe care-l făcuse și în care elogia politica bugetară a guvernului I. I. C. Brătianu.
Ca personaj, funcționarul a oferit un material uman interesant, care azi ține doar de trecut.