Spațiul mioritic vs spațiul maritim
Românul nu a fost niciodată un bun navigator. Nici Dunărea, nici Marea Neagră nu i-au trezit apetitul pentru peregrinări acvatice. Nu voi exagera susținând faptul că în spațiul românesc nu a existat o oarecare tradiție de navigație. Dar, pentru o țară cu ieșire la mare și traversată de un fluviu uriaş, cred că această tradiție a fost mai degrabă modestă.
Despre unele forme rudimentare de navigație pe Dunăre în Antichitate, aflăm de la biografii împăratului macedonean Alexandru cel Mare. Pentru a-i domoli pe războinicii geți, Alexandru Macedon – tânărul împărat, în vârstă de doar 21 de ani – a făcut în anul 335 î.e.n. o expediție la Istru/Dunăre, „cel mai mare fluviu al Europei“ (Quintus Curtius Rufus, Viața și faptele lui Alexandru cel Mare). El a sosit cu o întreagă armată la Dunăre (undeva în apropiere de vărsarea Oltului), unde era așteptat de flota sa, foarte bine pusă la punct: „corăbii de război sosite de la zantion prin Pontul Euxin și pe fluviu [Istru]“ (Arrian, Anabasis, I, 3, 3). Dar, din cauza Insulei Syrmos de pe Dunăre, „apa fluviului curgea năvalnică și amenințătoare, fiind gâtuită în acel punct“ (Anabasis, I, 3, 4).
Neputând realiza un pod de vase, Alexandru cel Mare și-a transbordat o bună parte din armată pe malul stâng al Istrului utilizând unele mijloace de navigație ale localnicilor. Pe de o parte, el „puse să se umple cu paie burdufuri din pielea corturilor sub care se adăposteau ai săi“ (același mijloc de transbordare îl va folosi împăratul macedonean peste câțiva ani, în timpul expediției sale în Asia, la trecerea peste râul Oxos; cf. Arrian, Anabasis, III, 29, 4). De fapt, basoreliefuri din vremea Imperiului asirian (aflate la British Museum of Antiquities) atestă faptul că astfel de burdufuri din piele de capră erau folosite încă de atunci pentru traversarea fluviilor şi a lacurilor.
Pe de altă parte, Alexandru Macedon „adună din regiune cât putu mai multe luntri [monoxile] dintr-un singur trunchi de copac (căci acestea se aflau din belșug, deoarece locuitorii de pe malurile Istrului le folosesc pentru pescuit în Istru sau când merg unii la alții pe fluviu, iar mulți fac cu ele piraterie). După ce adună foarte multe din acestea, trecu pe ele [fluviul] cât mai mulți soldați“ (Anabasis, I, 3, 5-6).
Să remarcăm deocamdată faptul că metoda de traversare a fluviului încercată de Alexandru cel Mare era clasică în epocă. În anul 513 î.e.n., de exemplu, în timpul campaniei împotriva sciților, regele persan Darius „străbătu pământul Traciei“ în fruntea unei armate terestre, până la Dunăre, „la cotul fluviului, unde se răsfiră gurile Istrului“ (undeva între orașele Galați și Tulcea de azi). Acolo era așteptat de o imensă flotă condusă de ionieni vasali. Cele „șase sute de corăbii“ plecaseră din zantion, traversaseră marea și urcaseră pe Dunăre până la locul de întâlnire. S-a realizat un pod de vase, de-a latul fluviului, peste care a trecut întreaga oștire persană (Herodot, Istorii, IV, 89).
La începutul secolului I e.n., poetul Ovidiu – fiind exilat la Tomis și cunoscând bine obiceiurile „barbarilor“ dintre Pontul Euxin și Istru – îi descrie pe geți călărind, dar niciodată, ca pe coloniștii greci, navigând. Pentru autohtoni, „uscatul are înfățișarea unei a doua mări“ (Ponticele, III, 1). Chiar și atunci când poetul roman îi descrie transportând mărfuri și călătorind pe Istru, geții și sarmații nu se află pe corăbii, ci tot pe cai (sălbatici) sau în căruțe, mergând pe luciul înghețat al fluviului: „Vezi cu ochii tăi cum țăranul mână carul încărcat prin mijlocul apelor [înghețate ale] Dunării“ (Ponticele, IV, 7). Cu alte cuvinte, fluviul înghețat nu era folosit doar de-a latul, pentru traversarea lui de pe un mal pe celălalt, ci și de-a lungul său, ca un drum curat și neted: „a Istrului lucioasă și măturată cale“: „Pe unde mai deunăzi plutea corăbierul/ S’alunecă piciorul săltând fără sfială;/ Și-a calului copită izbește cu răsunet/ În lespezi făurite de colosale valuri;/ Și boii fără frică p’această nouă punte/ Sub care stau închise prăpăstii desfundateAlene trag căruța sarmatului nomad/ Atuncea dar, când Pontul și Dunărea spumândă,/ De iarnă ’mbrățișate, prind peliță de ghiață,/ P’a Istrului lucioasă și măturată cale/ Călări pe cai sălbatici vrăjmașii vin încoace.“ (Tristele, III, 10; Iarna la Tomis, în traducerea lui B.P. Hasdeu).
Pentru comparație, este suficient să ne gândim ce flote extraordinare aveau în epocă grecii și romanii. Și este simptomatic faptul că geții nu au învățat de la coloniștii greci arta de a construi corăbii și nici nu au preluat de la aceștia gustul de a naviga. Deși au coabitat pe coasta Mării Negre multe secole cu grecii (și ulterior cu romanii), geții și sarmații au rămas popoare eminamente de călăreți. Din nou, poetul exilat Ovidiu: „Coasta aceasta [pontică], măcar că ‘ntre geți și ‘ntre greci e ‘mpărțită,/ Însă de geții rebeli pare că ține mai mult./ Vezi într-un număr mai mare pe geți și sarmați, ce călare/ Vin și se duc tot foind prin a orașului străzi“ (Tristele, V, 7).
După plecarea grecilor și a romanilor, timp de un mileniu, spațiul carpato-danubiano-pontic a fost invadat, în valuri succesive, de triburi asiatice de călăreți nomazi. Cu atât mai puțin aceștia au dezvoltat aici meșteșugul de a construi corăbii și gustul pentru expediții navale. Luntrea monoxilă şi burduful umplut cu paie au rămas până în Evul Mediu, ca mijloace de navigaţie pe Dunăre, atât pentru populaţiile autohtone, cât şi pentru cele migratoare. Ne asigură cronicarul bizantin din secolul al XI-lea Ioan Skylitzes: în anul 1064, (g)uzii („mai nobili şi mai numeroşi decât pecenegii“) invadaseră Imperiul Bizantin, trecând Istrul în masă, împreună cu avutul lor, în corăbii lungi şi în monoxile şi pe burdufuri de piele [de capră], învinseră numaidecât pe soldaţii care le împiedicau trecerea, adică pe bulgari şi pe romei [= bizantini]“.
Românul şi marea
Ulterior, în Țările Române, navigatorii, armatorii, pescarii și negustorii pe Marea Neagră și pe Dunăre au fost mai ales străinii (genovezii, grecii, turcii, armenii, austriecii, rușii, lipovenii etc.). Navigația pe râurile şi lacurile interioare a ridicat probleme și mai multe și mai dificile. De regulă, românii nu prea au folosit aceste căi acvatice pentru transporturi comerciale, iar când au făcut-o, au utilizat mijloace rudimentare de navigație: pluta de bușteni (caz în care mijlocul de transport era chiar marfa transportată) sau străvechea luntre monoxilă (cinul), ambele folosite până târziu, chiar şi în secolul XX.
De-a lungul veacurilor, Dunărea a fost mai degrabă un „fluviu turcesc“, aşa cum Marea Neagră a fost (şi a rămas) un „lac rusesc“. „Dunărea împărătească“ – preamărită de giurgiuveanul Ion Barbu – curgea „în durata lumii turce“ (Isarlâk, 1925). Abia târziu, pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, Înalta Poartă a acordat Țării Românești unele mici drepturi parţiale „de a face și a avea bolozane, șăici, caice și de toate vasele pe apa Dunării“. Era vorba de un „privileghiu ce din vremile bătrâne l-ar fi fost pierdut țara aceasta – scria indignat Ienăchiță Văcărescu –, cu toate că hotarele ei sunt matca Dunării“. Semnificativ este faptul că toate denumirile de vase citate mai sus (bolozane = „luntri mari“, șăici = „șalupe“, caice = „luntri ușoare“, la care mai adaug ghimii = „corăbii mici“) nu sunt de origine română, ci turcă. În 1793 a început constituirea unei foarte firave flote românești de comerț pe Dunăre, dar – cum a observat Nicolae Iorga – „nu trebuie să-i exagerăm importanța“.
Această situaţie paradoxală, greu de înţeles, a fost percepută ca atare şi de unii scriitori români din epocă. Pe la jumătatea secolului al XIX-lea, de pildă, Nicolae Filimon, aflându-se pe un vapor „austriacesc“, călătorind pe Dunăre de la Giurgiu la Buda-Pesta, îşi nota în jurnal următoarele triste „reflesiuni“: „România şi Moldavia stăpânesc din Danubiu o întindere considerabilă şi au o mulţime de porturi; afară de aceasta, munţii noştri sunt plini de material de construcţiune, iar cărbunii fosili pe la unele locuri ies de [la] sine pe faţa pământului. Cu toate acestea, noi nu avem un vapor de comerciu cât de mic, o ghimie sau un caic măcar, ca să ne transporte productele de la un port la altul şi lăsăm pe străini a ne răpi unul din cele mai mari foloase comerciale“.
Adevăratul punct de inflexiune l-a reprezentat, în această privinţă, Tratatul de pace semnat în 1829 la Adria no pole/Edirne, în urma războiului ruso-turc (1828-1829). Prin acest tratat, care acorda Principatelor Române mai multă autonomie, se prevedeau printre altele: libertatea comerţului exterior, şi anume abolirea monopolului turcesc asupra negoţului, mai ales cel cu cereale; dreptul de a folosi porturile dunărene; desfiinţarea raialelor turceşti de pe Dunăre (Brăila, Giurgiu, Turnu). Boierii români puteau de-acum să îşi vândă la preţul pieţii recolta în străinătate, şi nu doar turcilor la preţuri subevaluate. Toate acestea au adus rapid mai multă prosperitate, e adevărat, în special moşierilor, dar implicit şi celorlalţi. În treacăt fie spus, anume Tratatul de Pace de la Adrianopol a dus la un adevărat boom economic, la dezvoltarea fără precedent a ţărilor române, fapt nesubliniat suficient de istoricii noştri.
Înainte de jumătatea secolului al XIX-lea, câțiva boieri români (Barbu Știrbei, Alexandru Vilara ş.a.) au început să construiască primele „vase naționale de transport“, capabile să facă legătura între porturile Brăila, Galați şi Sulina, pe de o parte, și Istanbul, Genova și Marsilia, pe de altă parte. Abia în septembrie 1834, la şantierul naval de la Giurgiu, a fost lansată la apă („s-a aruncat în apele Dunării“) prima navă românească. Era un velier, construit din „materialuri româneşti“, care a navigat pe ruta Sulina-Istanbul. Corabia a fost botezată Mariţa, după numele soţiei domnitorului. Un bun prilej pentru Cezar Bolliac să compună o poezie triumfalistă intitulată chiar La cea dintâi corabie românească: „Corabie frumoasă!/ Te du, te du, grăbeşte/ Pe ţărmuri depărtate/ Aleargă, povesteşte“.
Este drept că Brăila și Galați deveniseră porturi destul de înfloritoare în epocă (Galaţiul a fost declarat „port liber“ în 1857). În ele acostau anual sute (apoi mii) de vase, venite de pe Marea Neagră sau de sus de pe Dunăre, dar aproape toate erau străine. În anul 1840, de exemplu, în portul Galați au fost înregistrate în total 916 vase grecești, turcești, italieneşti, rusești, austriece etc., și doar 13 sub pavilion românesc (adică 1,4% din total). În același an, la Brăila au acostat 654 vase străine și doar 7 românești (adică 1,1%).
În paranteză fie spus, nu s-a bucurat de acelaşi succes oraşul Constanţa, decât târziu, la sfârşitul secolului al XIX-lea. Scriitorul irlandez Bram Stoker (Dracula, 1897) şi-a pus protagonistul să se îmbarce pe o navă spre Londra la Varna, nu la Constanţa, care era mai aproape, dar apărea ca un port neînsemnat pe hărţile din epocă.
De asemenea, s-au dezvoltat rapid şi porturile dunărene din amonte, din sudul Munteniei şi al Olteniei, gen Olteniţa, Giurgiu, Turnu (Măgurele), Calafat (unde se etanşau punţile navelor cu kalafat, câlţi îmbibaţi cu catran), Corabia (nume explicit pentru o localitate portuară, o schelă, întemeiată pe la jumătatea secolului al XIX-lea pentru a prelua grânele de pe moşiile judeţului Romanaţi) etc. În aceste porturi se încărcau navele cu cereale care erau apoi transportate pe Dunăre spre centrul Europei, la Belgrad, Budapesta şi Viena. Atunci a înflorit ideea că România ar putea să devină „grânarul Europei“. În astfel de porturi s-au construit docuri noi, căi ferate pentru transportul cerealelor, uriaşe silozuri de cereale, hale mari de peşte etc. Cele proiectate şi realizate de Anghel Saligny în porturile din Brăila şi Galaţi, considerate minuni ale tehnici în anii construirii lor (1884-1889), sunt astăzi în ruină.
Nu am făcut în zadar acest succint excurs privind istoria navigației dunăreano-pontice. Concluzia mea nu depășește palierul bunului-simț. În condițiile de dezvoltare precară şi tardivă a navigației, nu este de mirare faptul că mitologia română nu este bogată în simboluri acvatice (iar unele dintre ele sunt împrumutate din alte tradiții) și nici în eroi legendari rătăcitori pe mare, precum Ulise în tradiţia greacă, Brendan The Navigator în cea celtică sau Sinbad Marinarul în cea arabă.
Mai mult decât atât, sistemul religios geto-dac se sprijinea pe două entități divine, una uraniană, a văzduhului ceresc (Gebeleizis) și cealaltă htoniană, a pământului (Zalmoxis). Nu este atestat vreun mare zeu acvatic, iar locul consacrat nu este insula, ci muntele (cu peșteră). Aceleași direcții simbolice pot fi decelate și în mitologia populară. Dacă vom lua cele patru mituri fundamentale românești, comentate de G. Călinescu – adică Traian și Dochia, Miorița, Meșterul Manole și Sburătorul –, vom observa faptul că ele vehiculează, de asemenea, o simbolistică htoniană și uraniană, și nu acvatică.
Se pare că, între spațiul mioritic și cel maritim, românul l-a preferat mai întotdeauna pe cel dintâi. Dacă acceptăm termenii lui Lucian Blaga, trebuie să constatăm – odată cu el – „solidaritatea sufletului românesc cu spațiul mioritic“, și nu cu cel maritim; cu toate că și acest din urmă peisaj este un „spațiu-matrice, indefinit ondulat“. Între dealuri și valuri, țăranul român le-a ales pe primele. Într-o exprimare ludică: nu naval,/ ci pe cal,/ nu pe val,/ ci pe deal.
La o concluzie similară a ajuns istoricul Andrei Pippidi, punând în oglindă întinderea nesfârşită a mării cu cea nesfârşită a câmpiei: „Insula nu e un mediu specific românesc; sentimentul nemărginirii îl va fi avut strămoşul primordial privind zarea Bărăganului, după cum impresia de îngrădire, de limită, îi va fi fost dată de poiană, de luminişul din pădure. Când, cu toate acestea, termenul ostrov apare în vechile texte româneşti, el nu se referă nici la insulele (grindurile) de pe Dunăre, nici la experienţa noastră de navigatori, redusă la apele Mării Negre, ci la o lume foarte îndepărtată sau chiar imaginară“.
Fără să-l citeze, Andrei Pippidi a mers pe urmele filozo fului Vasile Băncilă, care a fost de acord cu teoria lui Blaga pri vind „spaţiul-matrice“ şi „so lidaritatea sufletului româ nesc/omenesc“ cu geografia zonei, dar a înlocuit „spaţiul mioritic“, idilica alternanţă deal-vale, cu „spaţiul Bărăga nului“, un tărâm mirific, metafizic şi nemărginit, precum marea: „Nu e nimic mai frumos pe lume decât câmpul infinit şi cerul“ (Spa ţiul Bărăganului, carte începută de Băncilă în 1936, dar neterminată, publicată postum). Poate este bine de amintit faptul că Vasile Băncilă, fiind un brăilean neaoş, a trăit toată viaţa „la marginea Bărăganului“, fiind şi „un om de la Dunăre“, cum ar fi spus brăileanul Mihail Sebastian.
Marile simboluri și miteme acvatice (potopul, corabia nebunilor, insula femeilor/bărbaţilor, peregrinarea eroului pe mare, lumea de dincolo de mare etc.) nu sunt punctul forte al imaginarului colectiv românesc. Cu atât mai importante și semnificative sunt ele atunci când totuși apar. Aparent paradoxal, etnologul Petru Caraman a compus un studiu monografic pe baza relativ deselor apariţii ale imaginii mării în folclorul românesc.
Insula primordială din marea haotică
Despre „utopografia insulei“ în cultura tradiţională românească m-am ocupat cu un alt prilej. Așa cum am văzut atunci, unele legende acvatice şi imagini ale mării şi insulei din mitologia română sunt împrumutate din alte mitologii şi culturi. „Dacă apa, și îndeosebi apa oceanică – observa Mircea Eliade în 1943 – reprezintă în foarte multe tradiții haosul primordial de dinainte de creație, insula simbolizează manifestarea, Creația. Insula implică «stabilire fermă», centrul în jurul căruia s-a creat lumea întreagă“.
Cu acest statut simbolic insula apare și în legendele cosmogonice din mitologia populară românească. Cu precizarea că, în aceste cazuri, insula primordială se dilată pe orizontală în apele mării haotice, devenind Pământul. Este un fapt extrem de semnificativ pentru că, de regulă, mitul genezei cosmosului este esențial în cadrul unei mitologii, fiind temelia acesteia. Felul cum o colectivitate își imaginează cosmogeneza se regăsește, într-un fel sau altul, în toate celelalte mituri importante ale colectivității respective. Forţând nota, aş spune că, în general, ceea ce este Constituţia (Legea fundamentală) pentru celelalte legi, este legenda cosmogonică pentru celelalte legende.
Iată cum sună aceste legende cosmogonice „păgâne“ (= ţărăneşti), non-biblice, rezumate de Nicolae Cartojan în 1929: „Înainte de creațiunea lumii, era un noian întins de apă peste care se plimba[u] Dumnezeu și Satana. Când Dumnezeu s-a hotărât să facă pământul, a trimis pe Satana «în fundul mării ca să ia de acolo sămânță de pământ și să i-o aducă deasupra apei». De două ori se cufundă Satana în fundul mării, dar în loc să ia sămânţa de pământ în numele lui Dumnezeu, a luat-o numai în numele său. Când se ridică în sus, până să ajungă la suprafaţa apei, toată sămânţa de pământ i-a scăpat printre degete. Abia a treia oară, coborându-se în fundul apelor, a luat sămânţa de pământ în numele lui şi al lui Dumnezeu Când s-a ridicat deasupra [mării], i-a rămas puţin pământ sub unghii, adică atâta cât luase în numele Domnului […]. Cu pământul rămas sub unghiile Diavolului, Dumnezeu a făcut o turtiță de pământ pe care s-a așezat să ațipească. Satana, crezând că Dumnezeu doarme, s-a gândit să-l răstoarne în apă și să-l înece, ca să rămână el stăpân pe pământ, dar în măsura în care-l rostogolea, pământul creștea și se întindea sub Dumnezeu. În chipul acesta, pământul a crescut atâta încât apa nu mai avea loc unde să încapă“.
Plecând de la o teorie a etnologului german Oskar Dähnhardt, Nicolae Cartojan a susținut că această legendă conține două motive mitice diferite, care s-au suprapus de-a lungul secolelor. Primul motiv – cel al apelor primordiale, al plonjonului cosmogonic și al insulei primordiale de pământ – este de origine indiană. Al doilea motiv mitic este cel dualist, de sorginte iraniană: „crearea lumii prin două puteri antagoniste – una reprezentând binele; cealaltă, invidioasă, reprezentând răul“. Fiind „impropriu iranienilor, care nu cunosc marea“, motivul mitic indian al apelor primordiale „a emigrat în Iran, unde s-a întrețesut cu motivul dualist“.
Sectele eretice creștine, existente în Asia Mică în primele secole ale erei noastre (gnostici, mandeeni, maniheiști), au dat temei o tentă creștină și au transmis-o, în spațiul bulgar, bogomililor – adepţi ai unui ereziarh bulgar, popa Ieremia Bogomil (927-968). Fiind persecutați de împărații Bizanțului în secolele XII-XIV, bogomilii fie s-au convertit (islamism, catolicism), fie au emigrat în două direcţii. Spre vest: în Bosnia, Serbia şi Croaţia, în nordul Italiei (patarini, de la cartierul milanez Patara), în sudul Germaniei (cathari, de la gr. katharos = „curat, pur“) şi în sudul Franței (albigenzi, de la oraşul Albi, victime ale cruciadei de exterminare de la începutul secolului al XIII-lea). A doua direcţie de răspândire: spre nord, peste Dunăre, în ţările române. Așa s-ar explica prezența celor două motive mitice în legendele cosmogonice românești. Ion-Aurel Candrea (chiar înaintea lui Cartojan) şi, ulterior, Émile Turdeanu au susţinut teorii similare.
Ulterior, într-un studiu din anii ’50, Mircea Eliade a contrazis această teorie. El nu a exclus soluția „autohtonistă“ a problemei, și anume ca legenda „să reprezinte resturi de credințe religioase ale substratului traco-scitic“, dar argumentele în favoarea acestei explicații sunt foarte sărace. În schimb, Eliade a părut că înclină către o a treia soluție: influențe aduse de popoarele migratoare din Asia Centrală și Nordică, unde astfel de legende sunt din plin atestate. „Nu peisajul oceanic a inspirat motivul scufundării cosmogonice – conchide istoricul religiilor –, ci mai degrabă imaginea marilor lacuri din Asia septentrională“.
Într-o discuție polemică pe această temă, pe care am purtat-o la Universitatea din Groningen în 1984, Ioan Petru Culianu a susținut și el soluția maestrului său Eliade: „În cazul cufundării cosmogonice, e mai plauzibil să credem că motivul provine și pe teritoriul românesc din mitologiile turco-tătare. În general, cred că urmele bogomilismului în cultura populară română sunt nule“.
Orice soluţie am alege („autohtonistă“, „bogomilică“, „asiatică“ etc.), cert este faptul că dualismul religios domină folclorul religios românesc, şi mai ales legendele cosmogonice mai sus comentate. În primul rând, Dumnezeu-Fârtate şi Diavolul-Nefârtate sunt fraţi (în unele variante doar „de cruce“), la fel ca fraţii antagonici din religia iraniană, zoroastrism/mazdeism, prototip al dualismului: Ormuzd (zeul luminii şi al binelui) şi Ahriman (zeul întunericului şi al răului). În ambele cazuri, Cosmosul ia naştere prin înfruntarea celor doi fraţi demiurgici.
Diavolul şi bunul Dumnezeu lucrează împreună, dar „se şi lucrează“ unul pe celălalt, cum a observat ironic Blaga într-un eseu important, puţin cunoscut, intitulat Fârtate şi Nefârtate (publicat postum). Lucian Blaga, al cărui interes pentru dogmele bogomilice rezultă limpede şi din piesa Meșterul Manole (1927). Şi tot el a stabilit că părintele fraţilor supranaturali (zeul suprem Zurvan) „ar trebui să aibă, fireşte, şi în substanţa sa un amestec de bun şi rău“. „La mijloc de Rău şi Bun“, cum ar fi spus poetul Ion Barbu (Isarlâc, 1924).
În orice caz, Lumea s-a născut şi continuă să existe pentru că cele două forţe demiurgice colaborează şi se confruntă între ele. Diavolul e rău, dar e un rău necesar. Fără el, Lumea s-ar nărui. Vorba aceea: „Diavolul nu e atât de negru precum e zugrăvit“. Nu este chiar „sfânt“ (Aghios), precum Dumnezeu, dar este „sfântuleţ“ (Aghiuţă), cum îl alintă ţăranii români. El îşi are sălaşul în Tărâmul întunericului şi al morţii, la Apus, căruia românii îi zic A-sfinţit. În limba română, a spune despre un om că „e dat dracului“ (sau că „e dat naibii“) este mai degrabă exprimarea unei virtuţi, şi nu a unui viciu. Exprimare făcută cu respect, teamă şi invidie abia mascată.
În fine, mi se pare că stabilirea rolulului jucat de concepţiile dualiste în folclorul religios românesc (şi sud-est european) este de o importanţă majoră pentru cercetătorii etnologi şi istorici ai religiilor şi mentalităţilor. Am abordat această temă într-un studiu anterior, intitulat Diavolul şi bunul Dumnezeu. Problema dualismului religios în Europa de Sud-Est: de la Gaster şi Hasdeu la Eliade şi Culianu.
(Fragment din Moravuri şi năravuri. Eseuri de istorie a mentalităţilor, în curs de apariţie la Editura Polirom)