În ultimii ani, Răzvan Voncu a publicat un număr surprinzător de volume de critică și istorie literară; dar surpriza este numai pentru aceia care nu i-au urmărit activitatea în coloanele unor reviste culturale și frecvența – în cazul României literare – săptămânală. Este suficient să deții o rubrică fixă la un săptămânal cultural și să o onorezi cu auto-exigență pe un anumit interval de timp pentru ca, însumate, contribuțiile tale să poată da un volum. Z. Ornea ținea două asemenea rubrici simultan, la România literară și la „Dilema”, iar după ce a murit, ale sale cronici ale edițiilor au mai apărut un timp, fiindcă marele cărturar lucra în avans. Dacă situația cronicarilor și recenzenților din terenul criticii de întâmpinare care își reunesc textele în volume e mai des întâlnită, cea a unor Z. Ornea, Mircea Anghelescu, Răzvan Voncu este mai neobișnuită. Imaginea curentă despre istoricul literar este a unui specialist abstras din prezentul cald al literaturii și criticii pe marginea ei, un scotocitor după documente prin arhive și vânător de inedite, un comentator pasionat de discuțiile filologice asupra textelor, surse și variante, ediții fatalmente imperfecte pentru detectivismul și perfecționismul istorico-literar. Călinescu a polemizat în mai multe rânduri cu acest tip de specialiști, recunoscându-le însă rolul și importanța.
Lectura clasicilor, subintitulat modest Mențiuni de istorie literară, este un volum impresionant atât prin cuprindere (peste 530 de pagini sunt dedicate unor autori din epoci diferite), cât și prin perspectiva adoptată de autor. Voncu nu este specialist exclusiv într-o epocă literar-culturală, chiar dacă începuturile activității sale critice îl recomandau drept vechist. Dar încă de la debutul carierei sale, în a doua jumătate a anilor 1990, el scria cu aceeași fervoare despre nume din cultura română veche (cultură, fiindcă literatură nu-i prea putem spune) și despre autori din perioada postbelică. După 25 de ani, distanța dintre cele două „capete” ale istoriei literaturii române a fost parcursă integral, prin analize și comentarii aplicate, astfel că azi Voncu este printre puținii noștri istorici literari „generaliști”. În sumarul volumului de față vom regăsi, prin urmare, nume de autori din toate epocile istoriei literaturii române: mai întâi Coresi și Cantemir; apoi Kogălniceanu, Negruzzi și Stamati; Maiorescu, Slavici și Caragiale; Minulescu, Traian Demetrescu și Petică; Coșbuc, Agârbiceanu și Iorga; Stere și Sadoveanu, Lovinescu și Călinescu; Vianu, Rebreanu, Ion Pillat, Mihail Sebastian; Liviu Rusu, Steinhardt, Dinu Pillat și – cel mai apropiat de prezentul literar despre care vorbeam – Ion Horea, care încheie acest capitol consistent și o listă de autori din Lectura clasicilor pe care am redat-o numai selectiv.
Mai eterogen pare al doilea capitol, intitulat Despre lectura clasicilor, unde suita nu mai ilustrează „curgerea” istoriei literaturii române, ci interesul anume al unor autori disparați pentru lectura contribuțiilor din epocile mai vechi. Astfel, dacă în primul capitol nume precum ale lui Cantemir, Kogălniceanu, Maiorescu, Caragiale, Sadoveanu, Călinescu ș.a. nu puteau lipsi, fiind inconturnabile în chiar istoria literaturii naționale, în capitolul al doilea apar numele acelor contributori recenți la studiul clasicilor. Partea întâi din cartea lui Voncu este deci despre cei care constituie istoria și osatura literaturii române în întregul ei, iar partea a doua, despre aceia care, în ultimii ani, au scris despre o epocă sau alta din ea. Printre ei: Eugen Negrici, cu „o incursiune în versificația medievală românească”, Alex. Ștefănescu, cu contribuția sa despre Eminescu, Lucian-Vasile Szabo, care a reabilitat cu documentele pe masă imaginea „colaboraționistului” Slavici, arătând de ce trebuie puse ghilimelele, ori Mihaela Mancaș, cu o carte, Metafora afectivității în poezia românească, analizată de Voncu sub titlul inspirat Despre ADN-ul poeziei românești. Autori și mai tineri incluși în capitolul al doilea al cărții sunt Horia Gârbea, Simona Vasilache, Dan Gulea, semn că istoricul literar este atent și la vocile mai noi din domeniu, nu numai la cele de mult consacrate. Aici i-ar fi putut include în sumar și pe Vasile Spiridon, Mircea A. Diaconu, George Ardeleanu, Antonio Patraș ori Ștefan Firică (despre al cărui debut editorial a scris în România literară), dar atunci volumul și așa foarte întins ar fi luat proporții greu suportabile de un editor. Importantă este deschiderea lui Voncu către nume și contribuții de istorie literară dintre cele mai variate; și lucrul cel mai interesant este că aceste liste de autori constituie numai o selecție operată de istoricul literar. Întrucât îi citesc săptămânal rubrica lui Voncu din România literară, încă din fază de redactare, pot spune cu certitudine că autorul are material pentru încă un volum, la fel de gros, cu alte contribuții ale sale în domeniu. Se poate spune că el scrie săptămânal direct pentru o istorie a literaturii române abordată „din mers”, secvențial, fragmentar. Aproape fiecare text a fost gândit ca un element dintr-un puzzle istoriografic. Și, ferit de limitările criticii de întâmpinare, dependentă de calitatea literară a autorilor comentați (unii confirmând, alții nu, unii reușind să intre în istoria literaturii române, alții pierzându-se pe drum), Voncu merge „la sigur” pe toată întinderea celor două capitole care-i formează cartea. Ca să exemplific, oricâte turbulențe și fluidități ar fi în terenul literaturii actuale de care se ocupă un cronicar literar, aici apele sunt mult mai calme și mai adânci. Când scrie despre Macedonski, în prima parte a cărții, sau despre vechistul Negrici, în a doua, nimeni nu se poate mira și chestiona alegerea.
Examinând acum mai îndeaproape metoda autorului, să observăm că ea este constituită pe competențe multiple și multi-disciplinare. Ca și Dan-Horia Mazilu, profesor și cărturar la a cărui școală s-a format, Voncu face din istoriografia literară o structură mobilă și versatilă, multifațetată, adaptată la specificul obiectului cultural luat în discuție. Avem aici, pe lângă abordare factologică, sursologică, filologică, inserturi de istorie a mentalităților și istorie imagologică, unghiuri sociologice și politologice din care se face lectura, schițe de istorie a receptării și, ca în Istoria lui Nicolae Manolescu, raportarea unui autor nu numai la epoca sa, ci la întregul câmp al literaturii române. Analiza din unghi estetic pe care se bazează cronica literară face aici loc unei analize ce-și modifică mereu unghiul și direcția, pentru a decoda o contribuție nu numaidecât artistică. Criteriul estetic este aici numai unul dintre cele folosite, fără ca asta să însemne inconsecvență, ci, dimpotrivă, adaptabilitate la relieful unei istorii literare. Despre ce criteriu estetic ar putea fi vorba, de pildă, în analiza copleșitorului jurnal al „ultimilor ani” ținut de Iorga? Voncu începe prin a arăta că publicarea jurnalului inedit al lui Iorga (în ediția lui Andrei Pipppidi) ar fi trebuit să fie „evenimentul editorial al anului”, scanează apoi conținutul însemnărilor lui Iorga dintre 25 februarie 1938 și 26 noiembrie 1940 (cu o zi înainte ca marele istoric să fie asasinat de legionari), face apoi o panoramare a contextului european și revine, prin focalizare, la figura lui Iorga, nu numai așa cum o știam, ci și cum se desprinde ea din paginile jurnalului inedit. Iorga cel cunoscut, „clasat” în memoria noastră culturală, este confruntat cu Iorga din paginile dramatice ale jurnalului „unor ani cumpliți”. În numai câteva pagini, printr-o capacitate de esențializare ce nu sacrifică nuanțele, ci le integrează în tabloul sintetic, Voncu îl creionează pe Iorga cu luminile și umbrele sale, într-un domeniu sau altul dintre cele în care savantul polihistor s-a manifestat. Iată o pagină din cartea de față ce pare desprinsă nu din ea, ci dintr-o viitoare istorie a literaturii române, într-atât de concentrat și edificator este portretul (re)făcut lui Iorga în urma lecturii jurnalului său inedit: „Negreșit, Iorga rămâne și acum, în momentul cumplitei prefaceri a lumii sale, un produs al naționalismului de la finele secolului al XIX-lea. Antisemitismul său e inacceptabil, iar ancorarea statornică în formele spirituale ale generației de la 1900 e vizibilă în atașamentul său față de moștenirea Marelui Război, despre care continuă să țină conferințe și în preziua noii conflagrații mondiale”; „intervențiile sale în Consiliile de Coroană, notate fidel în jurnal, probează faptul că «temperamentul vulcanic» al lui Iorga putea foarte bine să se transforme într-o analiză obiectivă, practică și lipsită de orice patetism”; „Jurnalul arată, cu probe incontestabile, că acționarea în justiție, pentru insultă și calomnie, a lui Corneliu Zelea Codreanu a fost urmarea unei hotărâri pe care savantul – tracasat și insultat regulat, în presă, de o mulțime de nulități – o luase mai demult, Codreanu nefiind primul reclamat (Iorga, la rândul său, fusese acționat în justiție, sub acuzații asemănătoare, de Istrate Micescu)”. Și, înainte de alineatul final, cu valorizarea ediției lui Pippidi, o ultimă linie adăugată acestui portret înnoit al lui Iorga: „Sunt pagini cutremurătoare, narate de Nicolae Iorga cu talentul său uriaș de memorialist”.
Lectura clasicilor arată un istoric literar aflat în faza deplinei consacrări; și cu o amplitudine a lecturilor de specialitate greu de egalat de către cei din generația lui.