Uneori, eul liric este un purtător de destin contaminant și în același timp contorsionat, întorcându-se cu obstinație spre sine și amplificându-și emoțiile, prin puterea exprimării lor. Căci putere este aceasta; nu o are oricine. Dar revenirea asupra unor trăiri alegorizante, care învață, prin repetiție, să depășească matca istoriei personale, este dovada unui orgoliu ce își merită pedeapsa, indiferent cât de grea ar fi.
În cazul lui Zhāng Yè, osânda ar putea fi eterna oscilare între demonologie și extaz, damnarea în vortexul de lumină și venin al propriei ființe, din care nu se poate ieși decât odată cu moartea. Urmărind-o, am descoperit o autoare deosebit de talentată (născută în 1948 la Shanghai), profesor universitar, cu o carieră solidă în lumea Poeziei. Și ce tradiție duce în spate, dacă ne gândim că provine dintr-o țară în care și unii împărați au fost poeți! Dincolo de statutul social privilegiat și binemeritat, stă opera literară.
Deși am citit o traducere a traducerii (cu percutantul titlu Demonul bărbat), poemele selectate au o forță de expresie bine conservată la trecerea prin culturi și limbi diferite, fără ca asta să însemne că eu, un simplu cititor, pot să-mi imaginez cum sună aceste texte în chineză, o limbă atât de tonală! Percep doar momentul pierderii concreteții cuvântului scris, imediat dublat de coaliția contrariilor numai de Zhāng Yè știute. Încerc doar să intuiesc ce presiune extraordinară exercită asupra unui scriitor chinez ideogramele, mereu pătrate, învățate la școală și exersate pe tot parcursul vieții. Mă întreb dacă nu cumva creează nevoia de cercuri mai atroce decât la occidentali, ducând la profunzimi inimitabile. În orice caz, cartea Demonul bărbat, aflată la dispoziția cititorilor români, este edificatoare pentru un întreg parcurs literar, unul ce ține de excelență.
Demonologia ar fi știința îngerilor căzuți, a iubirilor pierdute, a tragediilor reprimate. Aici, a bărbaților străvezii, surpați din demnitatea lor. Mai ales, expulzați din marele cerc al iubirii. „Este iubirea ta atât de puternică?/ Fața-mi devine o mască, pentru că/ Nu pot să-ți umplu inima la nesfârșit./ Ce bine-ar fi dacă vorbele tale n-ar fi concluzive/ Și acea parte ultimă n-ar fi spusă!/ Fericirea e uneori ca o clipită de lumină“ ( Podul Waibaidu). Uneori ne lovim de un surplus gestual care totuși îi șade bine poetei pentru că astfel evită starea de mască, încremenirea în ardoarea neîmplinirii sufletești. Nici vorbă de spirit romanțios, ci poate, uneori, de egolatrie neguroasă obținută prin identificarea cu un alter epuizat. Poeta este un fel de vampir care se hrănește cu sângele iubitului pentru că numai astfel ajunge la comuniune perfectă spre care tinde funciar. Iubirea – nimic altceva decât unduire, repliere dinspre fond spre formă. Poeta se agață de formă pentru a regăsi fondul, dar asta este deja o alunecare în abis, o sfâșiere blestemată. Și dacă am ajuns aici, iubirea devine o formă de nebunie, o căutare a golului în care ești deja pierdut. Spusa lui Noica, „ne scriem cărțile împotriva a ceva“, pare întru totul justificată. Unii spun, mai în glumă, mai în serios, că artiștii sunt nebuni. Prin creativitatea lor, prin tot ce fac, ei depășesc normalitatea, o lasă mult în urmă, sondează o realitate înnebunitoare. Dar nebunia lor este conștientă, controlată, folosită în mod benefic.
Fără doar și poate, iubirea este un alt fel de nebunie, în timp ce nebunia e strigătul unei conștiințe înșelate, semnul că adevărurile inimii au fost lăsate în paragină. De aici, sciziunea ființei. Pentru Zhāng Yè, alterul capătă teren tot mai mult, devine extrem de real, extrem de important, absoarbe totul, ca un cerc negru al realității imediate. Și, în sfârșit, începe lupta. Lupta cu alterul, lupta cu nebunia, dezvăluită ca înstrăinare tragică.
În acest moment survine trecerea de la demonologie la extaz. Dar implozia luminoasă doare la fel de mult, sensul ei este în egală măsură descendent: „Lumina ascuțită pătrunde-n jos scrâșnind/ Ca un vânt biciuind printre trestii,/ Frumoasele femei moarte stau întinse/ În îmbrățișarea pământului“ (Amintiri din moarte).
Discursivitate, fidelitate față de sine și acuratețe nedezmințită ar fi doar câteva dintre caracteristicile unei poezii de înaltă ținută.