În Maran, viața este suspendată între realitate și basm, într-un timp care prinde contur încet-încet, luând dureros forma istoriei. În acest sat de piatră aflat sub legea credințelor străvechi de pe vârful unui munte armean, războiul și dezastrele naturale zdruncină pacea fragilă a unor oameni ieșiți din comun. Doar câțiva vor supraviețui și vor putea spune povestea unui veac. Printre ei, Anatolia și Vasili, a căror iubire neașteptată salvează lumea. Anatolia, a cărei sarcină târzie, miraculoasă, amintește de sarcina Sarei, este, la 58 de ani, cea mai tânără locuitoare a satului. Ea aduce pe lume o fetiță, la capătul unui lung șir de drame. Viața sa, ca și cea a lui Vasili, a fost marcată de suferință, moarte, luptă și îndârjire, dar și de evenimente providențiale și semne inexplicabile, precum îngerii care coboară din cer să adune sufletele celor care mor. Apariția unui misterios păun alb, la sfârșitul unei cumplite foamete care a secerat viețile copiilor din sat, stă sub semnul fantasticului. Misiunea sacră a splendidei păsări este să-l protejeze pe singurul băiat din Maran, un orfan pe care bunicii îl ocrotesc cu fervoare. Sub protecția acestui geniu bun, copilul supraviețuiește, crește, se căsătorește departe, are un fiu, iar întoarcerea lui în Maran și nașterea fetiței Anatoliei sunt semnele unei mântuiri. (Editura)
Narine Abgarian s-a născut în 1971 la Berd, în Armenia. Pentru romanul Din cer au căzut trei mere (S neba upali tri iabloka, 2015; Humanitas Fiction, 2021), bestseller în Rusia, a primit în 2016 Premiul Iasnaia Poliana. Alte două cărți ale sale, Liudi, kotorîe vsegda co mnoi (Oameni care sunt mereu cu mine) și Simon, au fost nominalizate la premiul Bolșaia Kniga în 2011 și 2021. În 2015 i s-a acordat Premiul literar Aleksandr Grin pentru contribuția excepțională la dezvoltarea literaturii naționale, iar în 2020, The Guardian a inclus-o pe lista celor mai buni șase autori contemporani europeni.
Casa lui Melikanț Vano era chiar la marginea coastei lui Maniș-kar, acolo unde începea prăpastia. Stânca se crăpase în două și se prăbușise în beznă, lăsând în urmă doar un ciot singuratic, pe care, înconjurată din toate părțile de un gard solid, se înălța casa cu etaj și cu o livadă uriașă, grădină de zarzavat și câteva acareturi zdravene. Maranenii se tot minunau cum de se putuse întâmpla așa ceva – gospodăriile vecine căzuseră în prăpastie, iar familia lui Vano nu numai că supraviețuise, dar își păstrase toată proprietatea întreagă, până la buștenii îngrămădiți lângă gard, așteptând să fie transformați în lemne de foc.
Valinka era convinsă că Providența îi apărase nu pentru că voise să-i cruțe, ci din nebăgare de seamă. Pesemne, atunci când trăsese cu mâna ei ucigătoare linia care trebuia să despartă partea vie a satului de cea moartă, fusese distrasă cine știe de ce și ocolise curtea lor. Vano, spre deosebire de nevastă-sa, nu vedea nimic supranatural în această întâmplare. Dimpotrivă, se supăra aprig când ea începea să ofteze și să se văicărească, făcând presupuneri despre ce s-ar fi putut întâmpla dacă și casa lor ar fi fost măturată în prăpastie odată cu valul de pământ.
– Am fi crăpat și gata! i-o reteza el mânios.
Ofensată, Valinka ofta și se apuca de inimă, iar Vano trântea ușa și se ducea în fundul livezii. Acolo, sub bătrânul vișin care creștea strâmb, era o băncuță scurtă – nu încăpeau doi adulți pe ea, ba nici chiar unul nu stătea prea comod, un picior îi putrezise și se rupsese, așa că trebuia să te așezi chiar la capăt, să nu te răstorni.
Vano putea să stea sub bătrânul vișin până la primele stele, aducându-și aminte de rudele trecute în neființă. Mama lui era soră cu Arșak-bek, cel care fusese nevoit să fugă la începutul secolului trecut de noile autorități care-l răsturnaseră pe țar. Bunicul ei, Levon-bek, urmașul ramurii estice a familiei aristocrate Luzinian (mereu preciza cu mândrie că strămoșul îndepărtat al acestei familii era Levon Luzinian al VI-lea – ultimul rege al Ciliciei, cavaler al Ordinului Sabiei și seneșal al Ierusalimului), nu fusese de acord ca nepoata lui să se mărite cu un om de rând. Dar mama lui Vano, fată încăpățânată, care în anii petrecuți la un pension pentru domnișoare de neam nobil căpătase atât idei despre egalitate și fraternitate, cât și unele înclinații spre activitatea sufragetelor, a trecut peste voia bătrânului și și-a legat viața de fiul unui țăran – e drept, înstărit, dar tot țăran. Ea știa foarte bine că familia ei nu va accepta de bunăvoie cununia, așa că a fugit cu iubitul ei în vale și s-a întors abia când a fost sigură că e însărcinată.
Levon-bek, înfuriat de sfidarea nepoatei sale, a jurat s-o îndepărteze din viața lui o dată pentru totdeauna. Și-a ținut jurământul, dar într-un mod foarte special. Mama îi povestea lui Vano cum a ajuns în casa părintească și s-a dus direct în biroul bunicului, unde acesta își petrecea cea mai mare parte a timpului, citind și făcând însemnări. S-a așezat pe jos și și-a pus capul pe genunchii lui. Bunicul a mângâiat-o în tăcere pe păr, și fiecare atingere a mâinii lui bătrâne, ușoare, părea o binecuvântare. La vremea aceea, mamei i se apropia deja sorocul și suferea foarte tare de accese de greață, care îi reveniseră în ultima lună de sarcină, dar, singură cu bunicul ei, se liniștise ca prin minune și chiar putuse să mănânce câte ceva – în restul timpului vomita și numai de la mirosul de mâncare. Bunicul a ieșit fără să schimbe nici un cuvânt cu nepoata lui, dar ea a fost cea căreia i-a lăsat moștenire portretul nu prea izbutit al lui Levon al VI-lea în armură de cruciat, în spatele lui fluturând steagul cu blazonul alb cu albastru al neamului Luzinian. Poate ca învățătură, poate ca reproș. Mama, demnă nepoată a bunicului ei, fără să ridice măcar o sprânceană, a atârnat portretul în camera de zi, în locul cel mai vizibil, și a avut grijă ca florile din vaza care stătea sub el să fie mereu proaspete.
Despărțirea de fratele ei, nevoit să fugă de noua putere, a afectat-o foarte mult, pesemne simțea că n-o să-l mai vadă niciodată în viața asta. De ea nu s-au atins, dar a început să aibă grijă, n-a mai apărut niciodată la moșia familiei, între timp confiscată și naționalizată, iar portretul strămoșului încoronat l-a dat jos de pe perete și l-a dus în pod, respingând cu furie propunerea soțului ei de a-l arunca în foc, pentru mai multă siguranță.
– N-am de gând să distrug singura amintire de la bunicul, i-a retezat-o ea și a ascuns portretul după un cufăr mare de lemn cu tot felul de lucruri nefolositoare, unde a stat de atunci înainte – pătat de roiuri de muște și înfășurat în pânze de păianjen prăfuite, jilav și decolorat fără speranță pentru acel veac de singurătate la care l-au condamnat indiferenții săi urmași îndepărtați.
Ca să încurce definitiv urmele și să nu irite noile autorități cu proveniența ei nobiliară, mama a luat numele de familie al soțului ei. Era ceva nemaivăzut în Maran, căci fetele locului, când se măritau, nu-și schimbau numele de familie, astfel nedesprinzându-se de neamul lor și rămânând mereu parte din acesta. Sătenii au păstrat cu sfințenie secretul adevăratului nume de familie al mamei lui Vano, dar între ei îl numeau pe soțul ei ginerele lui Melik1. Așa a căpătat Vano numele Melikanț. Princiarul.
Melikanț Tigran, singurul nepot al lui Vano, a venit pe lume în anul sosirii în sat a turmei lui Noe și a fost singurul prunc născut în vremea foametei care i-a și supraviețuit. Vano își amintea în cele mai mici amănunte dimineața aceea, când nora lui, după ce s-a zvârcolit în chinurile facerii zece ore nesfârșite, a dat naștere spre zori unui băiețel atât de mititel și de slăbănog, încât întregul lui trupușor încăpea în palma bunicului. Nora a murit în noaptea următoare – istovită și secătuită de sânge nu atât din pricina nașterii, cât a foametei – și grija nou-născutului a trecut pe umerii Valinkăi, care între timp își înmormântase cele două fiice mai mici.
În aceeași dimineață în care s-a născut Tigran, păunul alb a ieșit pentru prima dată la marginea prăpastiei și a rămas acolo nemișcat și netulburat, de-ai fi zis că stă de veghe, întorcându-se abia seara – vlăguit, cu pete golașe pe spinare și pe aripi. A năpârlit apoi o lună întreagă, Valinka aduna în fiecare zi de prin colțurile verandei câte un mănunchi întreg de pene și le punea într-un săculeț, ca apoi să le aleagă și să facă o pernuță pentru prunc. În toată această lună lungă, nou-născutul s-a legănat între viață și moarte, dar până la urmă viața a învins, și el a început să se întremeze puțin câte puțin, iar păunului eliberat de vechiul penaj a început încet să-i crească un puf argintiu – ușor ca răsuflarea copilului. Nimeni n-a acordat atenție acestor stranii coincidențe, până când Valinka, găsindu-și în sfârșit timp, a desfăcut săculețul și a descoperit acolo, în loc de pene, un praf care semăna foarte tare cu cenușa de lemn. L-a luat în pumn și l-a apropiat de ochi, ca să-l vadă mai bine. Cenușa era mai ușoară ca praful, scânteia ca zăpada în soare și mirosea a scorțișoară și migdale. Vano i-a poruncit nevesti-sii să nu vorbească nimănui despre asta – nu atât de teamă că lumea o să-i creadă nebuni, cât pentru că nu găsea o explicație pentru cele întâmplate. A îngropat săculețul cu cenușă sub gard, a înfipt în pământ, fără să știe nici el de ce, o cruce făcută în grabă din două surcele uscate, iar crenguțele moarte au prins viață și s-au transformat într-un dafin sălbatic, strâmb, dar roditor. La orice încercare de a-i îndrepta tulpina, dafinul își întindea încăpățânat crengile într-o parte, spre locul unde se prăbușise la cutremur coasta stângă a lui Maniș-kar; vara presăra prăpastia cernită cu fructe sângerii, și iarna, cu frunze de culoarea purpurei.
Tigran era un copil bolnăvicios și cu nervii slabi, nu dormea noaptea, plângea fără încetare. S-a întremat abia pe la cinci ani, tot atunci a început să vorbească și multă vreme s-a exprimat numai în cuvinte simple – de băut, vreau pâine. Bunica și bunicul, care-și pierduseră toți copiii în anii foametei, îl iubeau ca pe lumina ochilor. Valinka nu-l lăsa niciodată singur, până și când se ducea în vizită la vecini îl lua cu ea: în timp ce femeile, fără a-și abate ochii de la lucrul de mână – unele brodau la gherghef, altele împleteau ciorapi de lână la patru cârlige, iar altele cârpeau hainele rărite –, vorbeau în șoaptă despre ale lor, Tigran se juca cu soldăței de lemn sau cu pietricele. Seara, Valinka i-l preda soțului ei și, cât se ocupa ea de treburile casei, bunicul și nepotul udau grădina și băgau păsările în coteț, apoi stăteau pe banca de sub tânărul dafin, la fel de subțiri și lungani; Vano spunea povești – născocite sau adevărate –, iar Tigran asculta, cu obrazul rezemat în pumn, atât de slăbuț, că, dacă-ți treceai degetele pe spinarea lui, îi puteai număra vertebrele care se ițeau ascuțite pe sub piele. Când băiatul alerga nesigur prin curte, împiedicându-se cu vârful pantofilor până și de cele mai mici pietricele, căzând întruna și julindu-și nasul, bunicul și bunica se transformau în două statui care-l urmăreau cu priviri îngrijorate, dar în timp ce Valinka dădea să se repeadă la nepotul ei de fiecare dată când se împiedica, Vano, dimpotrivă, nu se clintea și o apuca supărat de cot pe nevastă-sa – să nu îndrăznești, lasă-l să cadă, că de-aia-i copil, să cadă și să se ridice. În astfel de momente, păunul – altfel singuratic și indiferent la tot ce-l înconjura – sărea deodată pe balustradă, țipa neliniștit și își învârtea capul frumos, cu coroană albă ca zăpada, fără să-și ia ochii de la băiat. Tigran era singura ființă față de care arăta interes, restul lumii pur și simplu nu exista pentru el.
Vano bănuia că păunul nu apăruse din întâmplare, ci cu un scop măreț, dacă nu chiar cu o misiune. Odată, a dat timpul înapoi, a socotit datele și și-a amintit că acel camion cu păsări venise în sat exact în ziua în care noră-sa anunțase că e însărcinată. Om cu mințile întregi, sceptic față de tot ce e inexplicabil, Vano a încercat să găsească și aici o explicație rațională. Dar, declarându-se învins, a dat din mână a abandon și s-a împăcat cu gândul că sunt lucruri pe care cuvintele obișnuite nu le pot explica și mintea omenească nu le poate pricepe. Socotea că apariția păunului avea o oarecare legătură cu Tigran, dar nu s-a apucat să-i spună nimic nevesti-sii despre asta – altfel, iar ar fi început să se văicărească, să ducă mâna la inimă și să facă tot felul de presupuneri, și-apoi i-ar fi speriat și pe vecini, că maranenii sunt oameni raționali, dar cred în vise și semne, și iar ar fi venit să se uite la pasăre și s-o tulbure cu atenția lor, cum se întâmplase în primele zile, când satul, surprins de frumusețea maiestuoasă a păunului, se îngrămădea în curte, plescăind din limbă și încercând să-i mângâie penele superbe ori de câte ori el își slăbea vigilența și lăsa pe cineva să se apropie la mai mult de doi pași.
Plin de respect față de păun, Vano a hotărât să-i arate acestuia recunoștința lui prin toate mijloacele – a așternut pe verandă un covor, a montat pe gard trei stinghii, ca să-i fie mai ușor să se urce pe balustradă, i-a spus nevesti-sii să-i pună în jgheab numai grâu din cel mai bun cu stafide și de câteva ori pe zi îi schimba cu mâna lui apa din castron. Dar păunul nu observa aceste semne de atenție – mânca fără poftă, ciugulind alene, cu dispreț, din jgheabul cu grăunțe, zbura pe balustradă ignorând stinghiile, bătea greu din aripi și încremenea pe marginea acesteia, privind spre păsările domestice care forfoteau dedesubt, fără să le vadă. Vano s-a dus în vale și s-a întors cu o femelă cumpărată pe bani mulți – e drept, nu albă, ci pestriță, în vale nu se găseau păuni albi, de altfel și pestriți mai erau cu totul trei bucăți. A dat drumul cu grijă păuniței pe verandă, dar păunul nici măcar n-a întors capul spre ea. Ea a străbătut covorul cu model, a ciugulit din jgheab, a băut apă, apoi a coborât în curte și s-a amestecat cu găinile și curcanii. Vreme de jumătate de an, Vano i-a observat cu atenție și, convingându-se că păunul nu e deloc interesat de păuniță, a pornit din nou spre vale, s-o înapoieze fostului proprietar. Acesta s-a învoit cu mare greutate s-o primească, și i-a dat numai jumătate din bani. Vano însă nu grija banilor o avea – singurul lucru care îl interesa era dacă făcuse tot ce se putea ca să-l răsplătească pe salvatorul nepotului său, căci nu se îndoia că Tigran supraviețuise numai datorită păsării. Păunul răspundea la atențiile lui cu o absolută indiferență, nu băga în seamă pe nimeni în fară de Tigran, de obicei era liniștit și impasibil, dar uneori se ducea pe marginea prăpastiei și scotea un țipăt jalnic, sfâșietor, parcă cerând să fie dus înapoi de unde fusese pe nedrept izgonit. Nereușind să-și facă strigătul auzit în ceruri, se întorcea acasă, târându-și penele albe ca zăpada prin praful drumului, se ghemuia într-un colț și nu mai ieșea multă vreme de acolo.
Spre deosebire de Vano, Tigran, obișnuit de micuț cu păunul alb, lua prezența acestuia pe veranda casei lui ca de la sine înțeleasă și avea față de el aceeași atitudine ca față de oricare altă pasăre din curte. O singură dată a întrebat de ce găinile, bibilicile și curcanii dorm în coteț, iar păunul pe verandă.
– Ca să nu le deranjeze penele lungi ale păunului, a găsit Vano o explicație.
– Bine, a acceptat ușor Tigran.
Credea necondiționat tot ce-i spuneau bunicul și bunica lui, devenise un copil simțitor, harnic și foarte dornic de învățătură, se ducea cu mare plăcere la școală, unde era singurul elev – ceilalți copii născuți după foamete abia învățau să vorbească atunci când el a intrat în clasa întâi. Se ducea la ore de două ori pe săptămână, era sârguincios, și chiar dacă nu strălucea, citea mult, așa că Anatolia, care la vremea aceea ajunsese bibliotecară, îl îndrăgise nespus și îi dădea voie să țină cărțile acasă peste termenul obișnuit. În gospodărie era mereu disponibil – ba își ajuta bunicul să sape grădina, ba aducea apă, ba dădea fuga la o vecină, cu o însărcinare, ba măcina cât ai clipi din ochi grâul la moara de mână, ceea ce bunică-sii i-ar fi luat jumătate de zi.
Pe la paisprezece ani se făcuse un adolescent gânditor, harnic și perfect mulțumit cu viața lui. Și dacă îl apăsa ceva, aceasta era singurătatea. Nu avea cu cine să se împrietenească, singurul bărbat tânăr din Maran era fratele mai mic al fierarului Vasili, care la vremea aceea împlinise douăzeci și doi de ani, dar, având probleme de sănătate, acesta nu comunica aproape cu nimeni, iar copiii de șapte ani erau plictisitori și neinteresanți pentru Tigran, un tânăr cu mustața mijindu-i și voce de bas. De aceea, când a terminat clasa a opta, bunicul și bunica, cedând cu inima strânsă la insistențele directoarei și ale Anatoliei, l-au trimis în vale să-și continue studiile. Să se desprindă de nepot a fost pentru ei ca și cum l-ar fi tăiat cu un cuțit din trupul lor; multă vreme după aceea Vano n-a putut să doarmă, iar Valinka a fost chiar doborâtă la pat de un atac nervos; bine că a trecut fără urmări grave, a plâns o săptămână și s-a ridicat, brusc slăbită și îmbătrânită, dar vie. Tigran locuia în casa unei rude îndepărtate a directoarei, plăteau chiria în alimente – o dată pe săptămână Valinka umplea doi saci și-i trimitea cu mașina de poștă în vale. Unul conținea alimente – brânză, unt limpezit, pastramă, miere, fructe uscate, murături și un teanc mare de lavaș. În celălalt erau hainele lui Tigran spălate și călcate cu grijă (mașina următoare le aducea pe cele care trebuiau să fie spălate). Tigran venea la bătrâni de două ori pe an: în vacanța de Crăciun și în cea de vară. Spre sfârșitul școlii s-a înălțat brusc și s-a maturizat, vocea lui groasă, blândă, răsuna parcă din tavan când vorbea cu bunicul și bunica, nu-i lăsa să muncească în gospodărie – plivea, strângea recolta, repara acoperișul, spărgea lemne pentru toamnă, ba chiar a aranjat adăpostul pentru acestea în așa fel încât lemnele uscate din anul precedent să fie deasupra, iar cele umede, dedesubt.
După școală s-a înscris la academia militară, până la douăzeci și cinci de ani ajunsese la un grad înalt, se pregătea să se însoare, dar n-a apucat – a început războiul. Regimentul pe care-l comanda a fost înconjurat, și vreme de opt ani lungi nu au mai avut nici o veste de la el; Valinka a plâns până n-a mai avut lacrimi și s-a rugat în fiecare zi, în fiecare ceas, tocind pragul vechii capele, Vano avea probleme grave cu venele, i se umflau picioarele și erau fierbinți ca focul, dar bătrânul nu lăsa să se vadă, îndura. Păunul, deja matusalemic la vremea aceea, era uimitor de vioi și sănătos, și asta-i dădea putere lui Vano – fără îndoială, nepotul lui era în viață, altfel nici nu se putea. Când au fost nevoiți să desfacă podeaua de scânduri a verandei, ca să aibă cu ce se încălzi, Valinka a luat păunul în casă. Acesta s-a lăsat fără să crâcnească și acum locuia în bucătărie, năpârlind și urmărind seara cum soba cu lemne desenează chipuri de foc pe pereți. Vano strângea penele și le aduna cu grijă într-o față de pernă. Valinka tricota șosete și pulovere pentru front, punând în fiecare pachet anonim câte o figurină minusculă a Maicii Domnului, sculptată de Vano, și câte o pană de păun; pachetele erau fără adresă, așa că se duceau și nu se mai întorceau, dar în alte case din Maran scrisorile se întorceau în loc de anunțuri mortuare.
Vano își amintea primăvara în care s-a terminat războiul la fel de bine ca ziua în care se născuse Tigran – limpede, până în cele mai mici amănunte. În ajun făcuse socoteala și descoperise că trecuseră exact treizeci și trei de ani de când în casa lor se ivise păunul. Iar a doua zi dimineața, el și Valinka au fost treziți de țipătul ascuțit al păsării; ajungând ca prin minune la ușa de la intrare – în ultima iarnă nu mai mergea deloc și până și capul și-l ținea cu greutate –, păunul zgâria ușa cu ciocul, încercând s-o deschidă, și cerea ajutor. Vano l-a luat în brațe și a ieșit pe verandă exact în clipa în care poarta s-a deschis, lăsându-l să intre în curte pe nepotul slăbit, plin de cicatrici, dar viu. Păunul a murit în seara aceea, în brațele lui Tigran, în timp ce el povestea cum căzuse prizonier, cum fugise ca prin minune și în tot acest timp luptase ca partizan în păduri, cum fusese rănit la picior – trebuise să i se cauterizeze o parte a coapsei pe viu, ca să nu se răspândească infecția, îi rămăsese o cicatrice adâncă, urâtă, care-i prinsese un mușchi și nu-i permitea să îndoaie complet piciorul. În toiul poveștii nepotului său, Vano a simțit răsuflarea ușoară a cerurilor, ele s-au lăsat mai jos decât munții, au deschis larg ferestrele, au pătruns în casă, și-au împletit mâinile într-un leagăn, au așezat acolo sufletul scânteietor al păsării-rege și s-au ridicat în înălțimi, lăsând în urmă un parfum vag de scorțișoară și migdale și de încă ceva – cu neputință de precizat ori de înțeles, dar infinit de frumos.
(Romanul Din cer au căzut trei mere de Narine Abgarian, tradus din limba rusă de Luana Schidu, urmează să apară la Editura Humanitas Fiction, 2021, în Colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu.)