De curând a luat sfârșit o expoziție oarecum atipică, organizată de CAPA (Cité de l’Architecture et du Patrimoine), consacrată colecțiilor lui Albert Kahn, binecunoscut publicului parizian (și nu numai) pentru grădinile de la Boulogne, redeschise de puțină vreme vizitatorilor dornici să parcurgă lumea printr-o serie de amenajări peisagistice savant realizate pe la începutul secolului trecut.
Albert Kahn (1860-1940), bancher și filantrop celebru în epocă, a constituit o serie de colecții fotografice și filmografice intitulate Arhivele Planetei de-a lungul a aproape trei decenii. Începând cu 1909, fotografi și operatori de camere de luat vederi străbat patru continente pentru a imortaliza umanitatea într-un vast proiect de arhivare a unui statu quo pe care filantropul vrea să-l promoveze în virtutea ideii de pace universală. Sunt astfel realizate peste 72 000 de imagini autocrome și în jur de o sută de mii de metri de film din toate colțurile lumii. Nu este de mirare faptul că aproape patru mii de imagini reflectă Parisul din primele decenii ale secolului, cel din vârsta fericită a unei cetăți exemplare prin nivelul de civilizație atins înainte de Marele Război. Expoziția a fost consacrată acestui fond, deținut astăzi de Arhivele Departamentale ale regiunii Hauts-de-Seine, care l-a achiziționat în 1936, după marea criză, când mijloacele financiare ale filantropului s-au topit în tumultul depresiunii.
Procedeul de fotografiere numit autocromie, astăzi obsolet, a fost inventat de frații Lumière și brevetat în 1903, apoi comercializat începând cu 1907. Este vorba de cea dintâi tehnică de fotografiere în culori, al cărui singur inconvenient constă în fragilitatea suportului. Fotografia, imprimată pe plăci de sticlă, prin urmare ușor casabile, trebuia manipulată cu delicatețe. Marea majoritate a Arhivelor Planetei este compusă din astfel de obiecte, imposibil de expus ca atare într-o expoziție. Organizatorii evenimentului au ales să reproducă „clișeele“ în dimensiuni superioare, pe plăci transparente retroeclerate. Deși neidentice cu originalul, imaginile astfel expuse sunt conforme în privința coloristicii și a detaliului. Ele dețin în plus avantajul unei percepții rapide și corecte a ansamblului reprezentat.
Concepută pe secțiuni, și acoperind o perioadă destul de lungă, expoziția cuprinde imagini despre Paris dispuse în două mari secvențe, nu neapărat antagonice, dar destul de diferite ca orientare. Prima și cea mai interesantă ar putea fi cea a persistențelor: orașul este portretizat în latura lui patrimonială, așa cum apare el pe la 1910, dar așa cum apare dintotdeauna parizianului ori vizitatorului de ocazie: monumente emblematice, locuri cunoscute și văzute pe cărțile poștale care abundă în această perioadă, între care Turnul Eiffel, salvat de la demolare, vechiul Palat Trocadero construit cu ocazia Expoziției universale din 1878 și demolat în 1935 pentru a face loc Palatului Chaillot ridicat în 1937 (cu ocazia altei expoziții universale), Sena și podurile ei, Marele și Micul Palat etc. Coloristica imaginilor este însă impresionantă, ea nu are nimic de a face cu imaginile ulterioare suprasaturate; totul se joacă la nivel de nuanță, de amănunt ridicat la rangul de semn revelator al unei vârste imuabile. Un Paris atemporal așadar, purtând marca unei curioase modernități, pe care Walter Benjamin o observă în pagina consacrată de Baudelaire gravurilor lui Charles Meryon, în Salonul din 18591. Este un omagiu adus „solemnității naturale a unei mari capitale“, după cum scrie Baudelaire în paginile aceluiași Salon.
Există apoi o serie de imagini care par desprinse din colecția lui Eugène Atget dacă nu ar fi culoarea care adaugă labirintului medieval o irealitate demnă de cea mai insolită reverie. Un Paris patrimonial și pitoresc se desprinde din această viziune nostalgică a orașului care își supraviețuiește sieși în urma rănilor profunde aduse de lucrările post haussmanniene. Un Paris insalubru, prost iluminat, dar purtând prestigiul de cetate medievală vie și periculoasă, pe care Baudelaire îl cunoștea mai bine decât oricine altul, se desprinde din zecile de instantanee care fixează pe un suport fragil persistența citadină amenințată de tăvălugul modernității. Aceste imagini par să fie negația sfâșietorului „Le vieux Paris n’est plus“ formulat de Baudelaire în Le Cygne, poem al transformării orașului și al pierderii de sine în dezordinea impusă de mutațiile urbanistice. Căci există colțuri ale Vechiului Paris care au supraviețuit furiei modernizatoare și speculației imobiliare ce-l exasperau pe Léon-Paul Fargue, determinându-l pe acesta din urmă să ceară urbaniștilor să nu se atingă de orașul lui.
Cea de-a doua secțiune este centrată asupra mutațiilor impuse de evoluțiile tehnice care sfârșesc prin a triumfa în fața vechiului oraș. Expozițiile universale din secolul al XIX-lea au împrumutat Parisului prestigiul capitalei prin excelență, care depășește rolul național deținut de o cetate. Cea a artelor decorative din 1925, filmată de operatori și imortalizată prin instantanee autocrome, subliniază rolul de promotor al Parisului în aria modernității industriale și artistice. Este greu de crezut cât efort și câtă imaginație presupuneau în epocă ridicarea unei astfel de expoziții. Adevărate construcții în piatră și zidărie au inundat esplanada Invalizilor, precum și malurile Senei, până la Grand Palais. La fel expoziția colonială din 1931 a presupus construirea unui adevărat oraș cu bulevarde, linii de tren și de autobuze electrice pe o suprafață de peste 100 de hectare, situată în apropiere de Bois de Vincennes și în jurul Lacului Daumesnil.
Parisul însă se extinde, lucrări de anvergură reabilitează obiective de interes public, cum ar fi Gara de Est sau bulevardul Haussmann, a cărui amenajare conduce la dispariția pasajului Operei, cartografiat „geografic“ de Louis Aragon în Le paysan de Paris. Interesant de remarcat este faptul că pelicula cinematografică oferă o cu totul altă percepție asupra animației pariziene în comparație cu imaginile autocrome, pline de calm și golite de lume. Forfota bulevardelor este frenetică, sugerând o vitalitate care nu are nimic de a face cu turismul prepandemic. Este de sperat că această vitalitate va reveni în perioada următoare, păstrând aura de capitală a lumii dobândită în secolul al XIX-lea.
____________________
1 Meryon – Baudelaire, Paris, 1860, La Bibliothèque, 2002, p. 120.