Atracția magnetică pe care o exercită Bucureștiul asupra provincialilor din toate generațiile și toate colțurile țării marchează diversele vârste ale romanului românesc. Duiliu Zamfirescu, Liviu Rebreanu și Gib I. Mihăescu, Marin Preda și Gabriela Adameșteanu imaginează, rând pe rând, aventuri de tip balzacian în care câte un Rastignac de Buzău ori de Vaslui e gata să provoace la duel „micul Paris“: À nous deux, maintenant!
„Fetele în floare“ din romanele lui Anton Holban, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu par hotărâte să-și croiască un drum în viață lăsând în urmă pentru totdeauna plictisul târgului de provincie. Despre Ioana aflăm, în treacăt că „[l]ocuia, ca studentă, într-o cameră din București, rudele fiindu-i în provincie. După un an, Viky, ajunsă și ea studentă, a venit să locuiască cu dânsa“; Emilia Răchitaru e de fel din Bârlad, în vreme ce domnișoara Maria T. Mănescu, viitoarea doamnă T din Patul lui Procust, trece drept „cea mai frumoasă fată“ dintr-un orășel fără nume. Sigur, nu-i ușor să-i explici unui bucureștean din tată-n fiu precum Fred Vasilescu de ce „[e] foarte important acest ‚cea mai’ în orășelele mici“, dar o comparație cu bieții cai de curse – care, deși plini de calități, nu pot râvni la niciun premiu pentru că unul singur le câștigă pe toate – lămurește cât de cât chestiunea: „Ei bine, într-un orășel de provincie toate fetele frumoase sunt față de cea mai frumoasă – chiar când deosebirea e tot așa de mică – în situația acestor nenorocoși candidați. Cea mai frumoasă recoltează toate visurile, toate ambițiile adolescenților din oraș. (…) Eram deci, în strâmtul și proaspătul nostru orășel de munte, cea mai frumoasă fată, iubită de elevii liceului, curtată de tinerii magistrați și obiectul cavalerismului ofițerilor din garnizoană.“
Protagonistele ciclului Hallipilor sosesc în Gara de Nord convinse că au atins „pământul făgăduinței“ și par dispuse la orice compromisuri pentru a nu fi nevoite să-l părăsească. Tonul îl dau Fecioarele despletite, și în primul rând Mini, venită în Cetatea vie „de departe“, ca atâția alții, în cea dintâi iarnă de după război, cu gând „să [cucerească] viața, acolo unde pulsul ei bate mai bogat“. Pe urmele ei calcă timid Aneta Pascu din Rădăcini, ajunsă în capitală din Vasluiul de baștină, în căutarea fratelui ei Trică, angajat la Palatul de Justiție. Spre deosebire de Mini, care nu vede decât aura incomparabilă a Cetății, Aneta îi cântărește plusurile și minusurile cu ochii negustoresei atente nu la imaginea de ansamblu, ci la detalii mai degrabă prozaice: „Sta acum în fața halelor, zăpăcită și decepționată de hărmălaie; piața din Vaslui, mare abia cât o ogradă, era pavată, avea gherete noi și o hală nouă de cărămidă aparentă.“ Silueta impozantă a Palatului de Justiție, zărit de la distanța unui simplu pod de trecut peste Dâmbovița, o consolează totuși: „era frumos și da importanța cuvenită lui Trică, care lucra acolo, deci era un factor important“. Interiorul clădirii accentuează impresia, poate tocmai pentru că are ceva de labirint kafkian: „La vreo încrucișare de coridoare se oprea, provocând înghesuială și protestări, sau se trezea turtită în vreun perete lângă vreo ușă numerotată; acolo, valul în mers se izbea de un conglomerat de ființe ce se îmbulzeau, în nădejdea de a pătrunde prin ușa fabuloasă.“ Intimidată de logica implacabilă a furnicarului, Aneta e totodată „exaltată de vanitatea de a se afla în orașul mare, în chiar Palatul de Justiție din București“. Sentimentele amestecate – bucuria revelațiilor succesive combinată cu senzația de déjà-vu – revin cu ocazia incursiunii pe strada Plantelor, la fosta adresă a Diei Baldovin, spre care Aneta, instalată între timp într-un cămin studențesc, se îndreaptă ca într-un fel de „pelerinagiu la un monument“. Deși clădită, pentru cine știe s-o privească cu ochi de estet, „în stilul Renaissance a mai tuturor acelor hôtel de maître care fusese podoaba capitalei înaintea războiului“, casa Diei văzută din stradă i se pare doar veche și, mai grav, „așa părăsită cum arăta, semăna cu casele lui Fritz Gerter, milionarul din Vaslui, cel care plecase în America“. Or, „[a]semănarea cu ceva de la Vaslui constituia de la sine o sentință de dispreț. Aneta de întoarse la cămin dezamăgită“.
Până și Coca-Aimée e, în felul ei, tot un Rastignac feminin, călită în încercările umilitoare la care o supun destinul potrivnic și capriciile Lenorei. Iat-o monologând în Drumul ascuns, deîndată ce doctorul Walter o aduce în București, după anii de pension la Dresda și luna de surghiun la o pensiune din Predeal: „Marcian era celebru, deci nu suferea discuție, cât despre Elena, nu i se puteau contesta meritele, dar cu cât ea, Aimée, era mai frumoasă și mai demnă de idolatrie! Cucerirea Bucureștiului apărea obligatorie, dar și anevoioasă, de aceea, în calculul ei, Walter era socotit personagiu foarte însemnat.“ Dincolo de complexele legate de obârșia umilă ori de educația precară, neîmplinirea se măsoară, fizic, în kilometrii care despart periferia de centru, urbea X de capitală: „E așa de umilitor să fii provincial“, îi scrie Aimée fără urmă de tact Hildei, care tocmai a fost silită să se mute din Viena în obscurul Sals am Thale.