Altfel
El stă la fereastră și trenul îi duce gîndul
foarte departe, nu privește nicăieri, nicăieri
nici nu există pentru el,
numără încet pașii controlorului care e în alt
vagon,
poate în alt tren chiar,
și ajunge la cifra fatidică peste care sare,
reușește să se descopere dincolo de fereastră,
e noapte și asta nu-i spune nimic,
nici nu ar dori să-i spună ceva
cel ce stă afară și călătorește odată cu el,
ajuns deja nicăieri –
în gară el coboară
și celălalt urcă,
fără să-i spună nimic –
se vor întîlni mîine, el afară
și celălalt în tren.
Bonus
În locul lui aș fi vorbit cu mine chiar de la bun
început,
însă nu e atît de ușor să fii în locul lui,
mi se spune că nici nu poate fi zărit
atît de ușor,
deși zilnic pescuiește pe malul unei ape,
bea, fumează, privește în gol,
prietenii nici nu știu că e acolo, doar
fumul se face nori deasupra lui,
barba prin care Dumnezeu își lasă lacrimile,
momeală
cu care el pescuiește,
apoi se întoarce acasă,
stă la masă,
se așază în pat,
doarme și mult mai tîrziu se uită în urmă
să știe că totul a fost așa cum și-a dorit,
de fapt nu are nici casă,
nu are nimic,
nici trup,
doar aerul îl desenează în jur
și lumea crede că iar s-a lăsat ceaţa
și din ea se va ivi cel ce nu spune nimic
și toţi cred că a spus totul –
în locul meu
el ar fi făcut la fel,
însă eu nu merg la pescuit,
nu fumez,
am casă,
am trup,
iar aerul este o invenţie care dispare odată cu el,
se reinventează odată cu mine.
Dor-Yin-Yang
El stă liniștit
și crede că liniștea
sunt chiar eu.
Crai vechi
El încă speră să mă privească în ochi,
zilnic face exerciţii în oglindă,
coboară cerul acolo
și dă cu mîinile în toate părţile norii, seninul,
așa cum fac păsările în zbor cînd trupul lor
e ca bolovanul în spatele lui Sisif,
știe că nu va fi posibil,
de fiecare dată vede alt semen în oglindă,
nici unul nu seamănă cu mine,
nici unul nu seamănă cu el cel de ieri,
dar el este sigur că într-o zi
mă va privi în ochi –
îl voi respira
și vom dispărea pentru totdeauna.
El
El se face invizibil în chiar interiorul ochiului meu,
ochiul lui e chiar invizibilul din care-l extrag,
iar în afara lui totul devine păstos, carnal,
pipăibil,
de altfel cînd vreau să-i vorbesc
devin mut
și el înţelege totul,
așa se întîmpla pe vremea cînd scriam imaginile
și scrisul lui era un șir lung de zile
cărora le-a spus viaţă,
însă viaţa lui nu e un loc comun,
așa cum viaţa celor din jur este haosul
din care el iese,
nu mi se arată,
dar știu că dacă l-aș striga
tăcerea lui mi-ar confirma că există –
doar ochii noștri sunt ai mei
și ai lui,
orbi
și plini de lumină.
Encrateia
Doar în vis sunt sigur că exist cu adevărat,
de cum mă trezesc nu-mi mai aparţin, alte
fiinţe fug prin mine și din mine,
viaţa e un surogat din care nu mai vreau să gust,
nici micul dejun nu mai e cel din care gustam
și ziua era cu adevărat viaţa mea,
ora șase nu mai e șase, nici nu se mai vede
în cadranul ceasului înghiţit de perete ca o alună
în fălcile veveriţei,
și dacă ora șase nu mai există, nici celelalte ore
nu mai există,
prin urmare nici eu cel care doar în vis exist cu
adevărat,
acolo sunt atît de viu și înconjurat de oameni
care în realitate nici ei nu există,
pentru că dacă ar exista ar exista și realitatea
care este ca peretele cronofag
prin care se vede mereu același apus după care
încep toate să existe numai în vis,
numai acolo, doar pînă ce mă trezesc și dispar
într-o lume dispărută care nu mai visează
că există cu adevărat, ci rupe din același perete pînă cînd devine totul
o ruină de cetate antică
prin care hălăduiesc noapte de noapte
și cred că voi ajunge odată și odată
la ziua cînd privindu-mă-n ochi
voi vedea cum curg într-o altă privire,
fluviu adunat într-o deltă nesfîrșită
cît cerul,
doar așa, pînă dincolo de stăpînirea de sine,
al cărui nume nu-l știe nimeni
și la care toţi răspund doar în vis.
Icoană
El se preface-n nimic și în toate,
în timp ce eu mă fac fir de praf în lacrima lui
cînd nu plînge,
se spune că femeile sunt lacrimile lui
pe care le șterg de fiecare dată
cînd faţa lor e a mamei
în braţe cu fiul coborît de pe cruce,
dar nimeni nu ia în serios
tînguirea dintr-o icoană
pe care doar credinţa a zugrăvit-o-n biserici,
doar poetul
făcînd din cîrciumă altar,
doar melancolia ca o rază intrînd prin vitraliu.