Poeme de Gellu Dorian

Altfel

El stă la fereastră și trenul îi duce gîndul

foarte departe, nu privește nicăieri, nicăieri

nici nu există pentru el,

numără încet pașii controlorului care e în alt

vagon,

poate în alt tren chiar,

și ajunge la cifra fatidică peste care sare,

reușește să se descopere dincolo de fereastră,

e noapte și asta nu-i spune nimic,

nici nu ar dori să-i spună ceva

cel ce stă afară și călătorește odată cu el,

ajuns deja nicăieri –

în gară el coboară

și celălalt urcă,

fără să-i spună nimic –

se vor întîlni mîine, el afară

și celălalt în tren.

 

Bonus

În locul lui aș fi vorbit cu mine chiar de la bun

început,

însă nu e atît de ușor să fii în locul lui,

mi se spune că nici nu poate fi zărit

atît de ușor,

deși zilnic pescuiește pe malul unei ape,

bea, fumează, privește în gol,

prietenii nici nu știu că e acolo, doar

fumul se face nori deasupra lui,

barba prin care Dumnezeu își lasă lacrimile,

momeală

cu care el pescuiește,

apoi se întoarce acasă,

stă la masă,

se așază în pat,

doarme și mult mai tîrziu se uită în urmă

să știe că totul a fost așa cum și-a dorit,

de fapt nu are nici casă,

nu are nimic,

nici trup,

doar aerul îl desenează în jur

și lumea crede că iar s-a lăsat ceaţa

și din ea se va ivi cel ce nu spune nimic

și toţi cred că a spus totul –

în locul meu

el ar fi făcut la fel,

însă eu nu merg la pescuit,

nu fumez,

am casă,

am trup,

iar aerul este o invenţie care dispare odată cu el,

se reinventează odată cu mine.

 

Dor-Yin-Yang

El stă liniștit

și crede că liniștea

sunt chiar eu.

 

Crai vechi

El încă speră să mă privească în ochi,

zilnic face exerciţii în oglindă,

coboară cerul acolo

și dă cu mîinile în toate părţile norii, seninul,

așa cum fac păsările în zbor cînd trupul lor

e ca bolovanul în spatele lui Sisif,

știe că nu va fi posibil,

de fiecare dată vede alt semen în oglindă,

nici unul nu seamănă cu mine,

nici unul nu seamănă cu el cel de ieri,

dar el este sigur că într-o zi

mă va privi în ochi –

îl voi respira

și vom dispărea pentru totdeauna.

 

El

El se face invizibil în chiar interiorul ochiului meu,

ochiul lui e chiar invizibilul din care-l extrag,

iar în afara lui totul devine păstos, carnal,

pipăibil,

de altfel cînd vreau să-i vorbesc

devin mut

și el înţelege totul,

așa se întîmpla pe vremea cînd scriam imaginile

și scrisul lui era un șir lung de zile

cărora le-a spus viaţă,

însă viaţa lui nu e un loc comun,

așa cum viaţa celor din jur este haosul

din care el iese,

nu mi se arată,

dar știu că dacă l-aș striga

tăcerea lui mi-ar confirma că există –

doar ochii noștri sunt ai mei

și ai lui,

orbi

și plini de lumină.

 

Encrateia

Doar în vis sunt sigur că exist cu adevărat,

de cum mă trezesc nu-mi mai aparţin, alte

fiinţe fug prin mine și din mine,

viaţa e un surogat din care nu mai vreau să gust,

nici micul dejun nu mai e cel din care gustam

și ziua era cu adevărat viaţa mea,

ora șase nu mai e șase, nici nu se mai vede

în cadranul ceasului înghiţit de perete ca o alună

în fălcile veveriţei,

și dacă ora șase nu mai există, nici celelalte ore

nu mai există,

prin urmare nici eu cel care doar în vis exist cu

adevărat,

acolo sunt atît de viu și înconjurat de oameni

care în realitate nici ei nu există,

pentru că dacă ar exista ar exista și realitatea

care este ca peretele cronofag

prin care se vede mereu același apus după care

încep toate să existe numai în vis,

numai acolo, doar pînă ce mă trezesc și dispar

într-o lume dispărută care nu mai visează

că există cu adevărat, ci rupe din același perete pînă cînd devine totul

o ruină de cetate antică

prin care hălăduiesc noapte de noapte

și cred că voi ajunge odată și odată

la ziua cînd privindu-mă-n ochi

voi vedea cum curg într-o altă privire,

fluviu adunat într-o deltă nesfîrșită

cît cerul,

doar așa, pînă dincolo de stăpînirea de sine,

al cărui nume nu-l știe nimeni

și la care toţi răspund doar în vis.

 

Icoană

El se preface-n nimic și în toate,

în timp ce eu mă fac fir de praf în lacrima lui

cînd nu plînge,

se spune că femeile sunt lacrimile lui

pe care le șterg de fiecare dată

cînd faţa lor e a mamei

în braţe cu fiul coborît de pe cruce,

dar nimeni nu ia în serios

tînguirea dintr-o icoană

pe care doar credinţa a zugrăvit-o-n biserici,

doar poetul

făcînd din cîrciumă altar,

doar melancolia ca o rază intrînd prin vitraliu.