A te bucura de savoarea unui vin nobil e trăire estetică? Iată obsesia în jurul căreia se învîrt eseurile din volumul O mare de vin și un strop de filosofie, pentru a cărui alcătuire coordonatorul Fritz Allhoff a adunat opiniile a peste 20 de autori aflați în cunoștință de cauză. Prin „cunoștință de cauză“ înțeleg priceperea pe care au dovedit-o în privința licorii îmbătătoare a strugurilor. Unii sînt viticultori, alții oenologi, alții somelieri, alții colecționari, alții profesori de filozofie. Nici unul nu e diletant pe felia lui de specialitate, ceea ce înseamnă că puzderia de nuanțe din carte, depășind stadiul lui doxa (părere), atinge treapta lui episteme (știința).
Și totuși, senzația cu care rămîi la sfîrșitul volumului e că știința e de găsit în fabricarea și vînzarea vinului, dar nu în degustarea lui. Cît despre putința de a privi vinul ca pe un obiect estetic, situația e grea de aporie. Băutul vinului este fără doar și poate un act cultural, dar nu o trăire estetică. Distincția e fundamentală: actul cultural are în spate o tradiție, venind în prelungirea unor obiceiuri, pe cînd trăirea estetică stă într-o emoție strict individuală, într-o plăcere răspicat personală, a cărei tresărire nu poate fi împărtășită altora decît în mică măsură.
În plus, cultura vinului, care odinioară era prinsă în matca mitologiei, și-a pierdut cîmpul de fascinație mistică. Libația a devenit degustație, împărtășania cu vin a decăzut la treapta ședințelor cu somelieri în rol de preoți. Bacantele smulgîndu-și părul sub extazul lui Bachus au murit, locul lor fiind luat de domnișoare arătoase făcînd reclamă soiurilor de vin. Actul transfigurator al băutului s-a secularizat. Din elixir divin, vinul a ajuns băutură nobilă, dacă nu de-a dreptul fluid „varietal“. Golit de substanța unei premise transcendente, din ritualul împărtășirii nu a mai rămas decît euforia etilică. Din vector sacru menit a te înnădi la puterile zeului, vinul a ajuns lichid de savurat în scop de relaxare. Îl guști pentru a te desfăta, nu pentru a te înfiora.
La pierderea nimbului religios s-a adăugat neputința de a face din gestul de a bea un act estetic. Și asta nu atît pentru că gustul e considerat un simț inferior în comparație cu văzul sau auzul, ci pentru că o trăire în cursul căreia obiectul plăcerii dispare nu poate fi estetică. A mistui obiectul estetic elimină trăirea estetică. E ca și cum aș mînca paginile cărții în timpul lecturii, cum aș rupe pînza tabloului din prea multă zăbovire în fața lui. În termenii lui Kant, plăcerea pe care ți-o dă băutul vinului nu e trăire estetică, ci satisfacție senzuală. Vinul are calități agreabile, dar nu frumoase. Un vin frumos e un nonsens. De aici și epitetele menite a-i suplini lipsa frumuseții: vin „bun“, „de calitate“, „nobil“, „armonios“, „echilibrat“. Aceste atribute sunt simple parafrazări, încercări zadarnice de a transmite o impresie al cărei sens nu este estetic. Nu există un catharsis estetic pe care vinul să-l poată provoca. Nimeni, bînd vin, nu a fost copleșit de o emoție răscolitoare, decît în forma de vertij a beției obișnuite, caz în care „frumusețea“ vinului împinge conștiința în obnubilare. Amețeala etilică e încîntătoare sub unghiul ușurării de griji, dar neconvingătoare sub latura emoției calofile. Vinul te încîntă fără să te răvășească.
Iată de ce bucuria de a bea vin cade la mijloc, între trăirea religioasă, pe care nu și-o poate însuși, și impresia estetică, pe care nu o poate justifica. Din acest motiv, cunoscătorii de vinuri, de a căror competență nimeni nu se îndoiește, plutesc într-un interval vid: nici oficianți în sînul unei ceremonii grave, nici doctrinari în cadrul unei teorii estetice. Plutind în eter, se străduiesc să fure cînd din farmecul ceremoniei spirituale, cînd din bucuria frumuseții artistice.
Detaliul acesta se vede izbitor în cursul ședințelor de degustare a vinurilor, cînd somelierii, prin vestimentație, jargon și gesturi, intră în pielea unor șamani moderni, preschimbîndu-și invitații în enoriași docili, ale căror buze, sorbind felurite elixiruri, au aerul recules al adepților unei secte. Fără o adiere de poveste în cuvinte cît mai mustoase, degustarea vinurilor ar fi întîmplare anodină, încheiată cu înmuierea boltei palatine. Fără mitologie, oenologia ar fi o ramură stearpă. Fără încărcarea vinului cu virtuți mitice (Dochia, Pan, Bachus, Dyonisos, Hristos, Orfeu etc.), stropii din pahar nu ar putea sugera un plan de elevație. E nevoie de o sugestie de spirit pentru ca vinul să semene cu o operă de artă. E trebuință de un zeu pentru ca voluptatea băutului să depășească pragul unei plăceri bucale. Iată de ce somelierul e un subtil uzurpator, trăgîndu-și pe propriile speze virtuțile celor două felii: sacrul și frumosul.
Dar aici se petrece o răsturnare colosală, arătînd cît de ingenios poate fi omul în nevoia de a născoci zei. E vorba de doctrina terroir-ului, un termen francez greu de redat în alte limbi. Pe românește ar fi „huma podgoriei cu vremea și apele din jur“. E pămîntul a cărui sevă trece în zeama strugurilor, împreună cu toate ingredientele de climă și relief. E compoziția secretă a solului trecut în bobul de strugure. Numai că acesta e sensul prozaic, fizico-chimic, al terroir-ului. Celălalt sens, cel uzurpator, e cel de stihie privilegiată înnobilînd pînă la vrajă soiurile de vin. Solul ajunge să fie un substitut al lui Bachus, o formă subtilă de a-i compensa absența. Scoarța terestră ține loc de empireu zeiesc. Anumite soiuri nu pot fi cultivate decît în anumite regiuni, și astfel zonele cu renume în viticultură devin sanctuare în care experții oficiază cultul soiurilor de rasă. Spune-mi pe ce sol ți-ai cultivat podgoria, ca să-ți spun ce vin ai făcut.
Din acest moment, noua mitologie a terroir-ului se poate desfășura nestînjenită, cu astringențe, acidități, arome, buchete ce descind de-a dreptul din zeii subpămînteni. Apar distincții ierarhice, nu doar între vițele de soi și cele corcite, dar între vinul esențial și cel varietal, între cel cu origine controlată și cel nomad, adus de aiurea. Ca să nu mai pomenesc de grilele de punctare a calității vinurilor, adevărate mijloace de tortură ce te duc cu gîndul la cazna de a explica artele cu ajutorul șublerului.
Întorcîndu-mă la neputința de a preschimba vinul în obiect estetic, limbajul folosit de oenologi e o dovadă pentru cît de dificil este să prinzi în cuvinte „frumusețea“ vinului. Mreaja gustativă pe care ți-o lasă un vin nu poate fi descrisă într-un jargon distinct. Nu există un vocabular în stare a descrie estetic vinurile. Termenii obișnuiți sunt luați din lumea florală, fructiferă sau geologică, pe baza unor analogii facile: cutare vin are gust de migdale, culoare rubinie și postgust îndelungat. Asemenea comparații privesc calitățile fizico-chimice al vinului, dar nu frumusețea lui. Frumosul presupune o emoție dezinteresată, fără ecou senzorial, o emoție pe care vocabularul oenologic nu o poate surprinde.
Poziția aceasta radicală, de respingere a calităților estetice ale vinului, nu este împărtășită de prefațatorul volumului, Valeriu Stoica, de la care am împrumutat titlul cronicii, o parafrază după un celebru dicton latin. El însuși un pasionat cunoscător al universului viticol, Valeriu Stoica este mai îngăduitor în privința condiției estetice a licorii bahice. În ochii lui, întîlnirea cu un vin ascultă de regulile trăirii estetice, în cursul căreia savoarea, limbajul, imaginația, alături de memoria afectivă sau gustativă, joacă un rol decisiv: „Mă situez ferm de partea celor care cred că percepția vinului ca obiect estetic este rezultatul conjugat al tuturor acestor elemente.“ (p. III). Potrivit acestei logici, a sorbi un vin e cum ai cocheta cu o femeie: fantezie slobodă, memorie afectivă, comparații dogoritoare.
Că vinul este legat de filozofie e indubitabil, dar nu atît prin aceea că vinul se pretează încadrărilor estetice, cît prin starea de spirit pe care o iscă. Vi nul este un mijlocitor cu virtuți sociale, un afrodisiac înlesnind aripile sufletului. Dar luat în sine, drept obiect estetic, vinul nu trece examenul filozofic. Vinul întreține starea estetică, atîta doar că estetica îi respinge condiția frumuseții.