Reunirea criticii


Dintre criticii generației de mijloc, Răzvan Voncu s-a impus în ultimii ani printr-o susținută activitate revuistică, un număr de cărți importante, apărute una după alta, și cursurile predate la Literele bucureștene. Sunt trei paliere diferite ale unui efort intelectual de care nu mulți sunt capabili. Unii au volume și articole de specialitate, dar le lipsește capacitatea de a se adresa unui public mai larg, într-un limbaj critic mai accesibil. Alții, dimpotrivă, sunt buni publiciști și le place să scrie săptămânal pe teme literare (și nu numai), însă întâmpină dificultăți în a articula cărți mai sistematice. Voncu reușește să se „plieze“ pe logica, specificul și formatul fiecărei specializări, fiind capabil să scrie o cronică de întâmpinare „la cald“ și un studiu doct de istorie literară și culturală; un portret afectuos făcut la aniversarea unui scriitor și o carte solidă, bine închegată, care a presupus nu numai materializarea unei viziuni critice și istoriografice, ci și timpul necesar documentării autorului.

Critici români de azi este o asemenea carte și ea face parte dintr-un proiect mai amplu al criticului care lucrează cu perspectiva istoricului literar. E vorba, arată autorul, de o „continuare firească“ la Poeți români de azi, I, volum apărut în 2019, într-o a doua ediție, și despre care am scris în România literară, judecata de situare și de valoare fiind următoarea: „nu doar o panoramă, ci și o carte excelentă de istorie literară, cu un material poetic și o metodologie critică aduse la zi“. Dacă însă în volumul respectiv sumarul punea unele probleme la generația mai tânără de poeți, în acest op dedicat criticilor, istoricilor literari, comparatiștilor și teoreticienilor, eseiștilor (categoriile cu care se operează în cartea de față), Voncu se simte și mai în largul său, la (re)lectura și interpretarea contribuțiilor unor nume grele ale domeniului nostru. Astfel, la capitolul Critici îi găsim pe Nicolae Manolescu, G. Dimisianu, Valeriu Cristea, Lucian Raicu, Alex Ștefănescu, Dan Cristea, Irina Petraș, Cornel Ungureanu, Tania Radu, Andrei Țurcanu… Urmează secțiunea dedicată istoricilor literari, unde apar nume precum Al. Piru, Paul Cornea, Z. Ornea, Ștefan Cazimir, Eugen Simion, Mihai Zamfir, Mircea Anghelescu, Liviu Petrescu, Dan Horia Mazilu, Ion Pop, Eugen Negrici, Florin Manolescu, Ioana Pârvulescu. Vin apoi la rând comparatiștii și teoreticienii: Nicolae Balotă (analizat ca memorialist), Romul Munteanu, Ovidiu Drimba, Virgil Nemoianu, Matei Călinescu, Ion Vlad, Mircea Martin, Mircea Mihăieș, Ion Manolescu. Ultimul capitol, și cel mai subțire, la propriu și la figurat, este cel dedicat eseiștilor: Al. Paleologu, Horia-Roman Patapievici, Dan C. Mihăilescu. Dincolo de câteva probleme de încadrare (Manolescu, C. Ungureanu, Ștefănescu ar putea figura și la Istorici, doar au scris niște istorii ale literaturii române, Mihăieș putea fi „mutat“ la critici, ca și Dan C. Mihăilescu), de observat anvergura întreprinderii lui Voncu și miza înaltă a cărții Critici români de azi. Prin titlu, ca și prin demersul hașurării unui câmp al valorilor actuale, ea este o „replică“ dată lui E. Simion, cu proiectul său Scriitori români de azi, în mai multe volume, ultimul fiind din 1989, când din păcate s-au oprit și lecturile criticului „șaizecist“ din literatura română contemporană. Ca și Simion, Voncu selectează autorii importanți, după ce le-a sesizat relevanța, și îi introduce într-o listă canonică personală aproape suprapusă canonului „impersonal“. Așa cum în Scriitori români de azi sumarul era aproape inatacabil, la Critici români de azi numai un rău-voitor sau un ignorant i-ar putea reproșa autorului orientarea în câmpul valorilor critice. Iar paralela între criticul „șaizecist“ și cel din generația mea poate continua. Și în această carte, subcapitolul dedicat unui autor nu privește opera autorului respectiv în ansamblul ei și nu este scris în acest sens, ci e format din cronici (mai rar, studii) dedicate unor cărți ale sale, cronici „cusute“ una de alta, dar într-o succesiune ce pare organică. În mod aparent paradoxal, cartea aceasta e deci a unui cronicar literar, care și-a urmărit cu consecvență proiectul, materializându-l în timp, „din mers“, alegând cărțile acelor confrați despre care știa că urmează să intre în lista canonică proprie.

Cel mai valoros este capitolul al doilea, dedicat istoricilor literari. Aici Voncu își poate arăta cu adevărat știința de carte, intrând în dialog cu specialiști recunoscuți ai unor epoci literare (sau culturale), cu argumente nu „estetice“, ci istoriografice. Am pus de data aceasta „estetic“ între ghilimele, fiindcă e o abordare destul de frecvent întâlnită la comentatorii de literatură română (mai) veche cărora le lipsește instrumentarul domeniului. Ei „actualizează“ și „estetizează“ în receptare proprie fenomenul socio-cultural din epoca luată în discuție, căutând literaritate și artisticitate într-o vreme când acestea nu existau la noi; și personalizând foarte mult analiza critică, într-un mod călinescian, dar fără talentul lui G. Călinescu. La antipod, Voncu nu tratează vag-diletant literatura din epocile trecute, ci urmărește, cu creionul în mână, cu lecturile de bază ale domeniului deja făcute, contribuțiile unor istorici literari de primă mărime ca Paul Cornea, Mircea Anghelescu, Dan Horia Mazilu, trecând așadar de la o epocă la alta fără vreun accident de parcurs interpretativ. Aceasta fiindcă Voncu este printre criticii români cu un bagaj cultural impresionant și cu un arc de cerc foarte larg al competențelor analitice. Dacă în paginile dedicate lui Piru avem mai degrabă un portret intelectual făcut istoricului literar, în cele puse sub titlul Noua medievistică literară românească sunt analizate, metodic, mai multe volume ale lui Dan Horia Mazilu, contribuții fundamentale în domeniu, scrise cu naturalețe stilistică, dar accesibile, în fond, numai cunoscătorilor.

Și capitolul dedicat criticilor este excelent, textele fiind scrise cu aceeași finețe și cu peniță impresionistă. Autorul are câte o formulă intuitivă pe care o urmărește în opera critică analizată și ilustrările pe care le face o servesc, în beneficiul înțelegerii cititorului. Astfel, în legătură cu Manolescu se vorbește despre „creația critică“, Dimisianu este un „diagnostician precis“ și un „practician declarat“, V. Cristea e văzut ca „un fin scotocitor de texte“, Alex Ștefănescu are un „ochi sensibil“, D. Cristea e „un critic ascuțit, fără ocolișuri“, iar Raicu are o hermeneutică „lentă“ și „minuțioasă“. Urmează demonstrația critică, deopotrivă riguroasă și bine scrisă; și nu sunt ocoliți nici autorii din epoca interbelică, aceștia nemaifiind de azi, dar intrând în referințele discursului. E cazul lui Perpessicius, numit, cu o altă formulare inspirată, „părintele tăcerii critice“. Înainte de a analiza o carte a lui Alex Ștefănescu, autorul nostru îi compară pe criticii „răi“ cu cei „buni“ și exemplifică prin receptarea de care s-au bucurat Ilarie Chendi și Perpessicius: „Dintotdeauna, criticii care au rostit mai insistent maiorescianul «În lături!» s-au bucurat de o reputație proastă, în timp ce aceia care și-au îmbrăcat rezervele în somptuoase travestiuri au avut o imagine excelentă și o posteritate liniștită. Cazurile Ilarie Chendi și, la antipodul lui, Perpessicius, sunt elocvente: Chendi, primul critic modern al Ardealului și singurul critic adevărat din prima generație post-maioresciană, deși a scris studii valabile despre Alecsandri, Eminescu, Creangă, se bucură și astăzi de o reputație de rigiditate și «răutate», în timp ce autorul Mențiunilor critice, care nu a spus «nu» niciunei cărți despre care a scris, este valutat superlativ.“ (p. 46). Asemenea puneri în perspectivă ale cărților criticilor de azi sunt frecvente în volumul lui Voncu.

Reunind atâtea nume de critici români importanți, într-o listă canonică în care intră tocmai aceia ce au contribuit la fixarea canonului literar autohton, autorul îi citește atent, comprehensiv, uneori empatic. Criticul din generația mai tânără le recunoaște astfel rolul și își compune cu o vizibilă plăcere propria hartă a domeniului.