Un apropiat mi-a povestit o întâmplare, cu el însuși personaj principal, care mi-a plăcut tare mult. Și prin ea însăși, și prin morala pe care o conține. Prietenul meu a început abrupt și surprinzător, captându-mi astfel atenția: „Știi cum m-am apucat eu să practic lupte, în liceu?” Bineînțeles, nu știam și am fost curios să aflu. „Datorită lui Marin Sorescu”, a continuat el. „Eram elev de liceu în Arad și eram cucerit de poezia lui Sorescu. Cea mai arzătoare dorință a mea era să-l văd în carne și oase pe el, poetul meu preferat, idolul meu, Marin Sorescu. Ei, și am auzit că se formează o echipă de lupte și cine face parte din ea și câștigă competițiile locale va participa la o întrecere națională la București. Atunci mi-a încolțit în minte ideea. Să mă ofer disponibil pentru această disciplină sportivă, să dau probele cerute, să fiu selecționat în echipa liceului, să mă antrenez cu zel, să câștigăm și să ajung în Capitală. Pentru un puști sărac din Ardeal aceasta era o perspectivă extraordinară, o ocazie nesperată de a călători tocmai acolo, în metropola strălucitoare unde locuia el, poetul. Așa că am tras tare în toate concursurile și am reușit să mă calific cu echipa în competiția din faza finală. Și ne-am dus la București. În orașul unde era el. Când m-am văzut acolo, nu mi-a mai stat deloc gândul la întrecerea sportivă, ci la posibilitatea pe care mi-o imaginasem și mi-o construisem cu ardoare, aceea de a mă afla, în sfârșit, față în față cu scriitorul a cărui poezie mă încânta. Eram hotărât să-l caut și să-l cunosc pe poet. De aceea am fost bucuros să fiu eliminat foarte repede din concurs. Acum aveam vreme să-mi pun în aplicare planul secret, pus la cale cu atâta străduință, cu mult timp înainte. Împreună cu un coleg, și el atras de literatura lui Marin Sorescu, și el înscris în echipa de lupte din același motiv ca și mine, după ce am aflat adresa unde locuia Marin Sorescu, pe strada Grigore Ale xandrescu, ne-am luat inima în dinți și ne-am înființat acasă la poet. Era dimineață. Ne-a răspuns soția poetului care ne-a anunțat că Marin nu e acasă, se întoarce după-amiază, pe la orele patru. Nu ne-am dat înfrânți. Am revenit plini de speranță la ora convenită. De data aceasta am fost norocoși. L-am găsit. Ne-a primit, ne-a întrebat ce e cu noi, i-am povestit. A fost mirat și chiar mișcat de istorioara, de aventura noastră. Ce le trecuse prin cap unor adolescenți să facă din pasiune pentru literatură! Ne-a dăruit fiecăruia câte o carte de-a sa cu autograf. Astfel mi-am trăit eu visul și practicarea luptelor m-a ajutat în chip hotărâtor.”
Chiar mi se pare emoționantă această istorioară despre un aproape-copil care este atât de captivat de literatură și de autorul ei, scriitorul, încât închipuie un asemenea scenariu, pe cât de fermecător, pe atât de complicat. E o secvență nu spun mitică, ci spun doar exemplară despre fascinația pe care o provoacă literatura. Iar morala despre care pomeneam la început care ar fi? Așa se petreceau lucrurile altădată: cei care veneau în literatură priveau cu admirație și chiar cu venerație spre scriitorii dinaintea lor. Și astăzi?…
A, să nu uit să precizez: eroul istorioarei (nu-i dau numele, căci aici nu persoana, ci povestea contează!…) a devenit între timp unul dintre cei mai valoroși scriitori de astăzi. El reprezintă un caz cu totul special, de personalitate poliedrică, ilustrându-se în poezie, în roman, în publicistică, în umor, și fiind de fiecare dată altul, deși în toate manifestările literare este absolut autentic și de o indeniabilă expresivitate. Poate că pățania din adolescență, aceea prin care și-a arătat într-un mod atât de original prețuirea pentru Marin Sorescu, nu este doar una semnificativă pentru trăsăturile sale de caracter, ci ea l-a și ajutat, într-un chip aparte, să atingă pragul din prezent, remarcabil, al performanței scriitoricești.
***
Cum se petrece intruziunea inteli genței artificiale în viețile noastre? De netăgăduit: fulminant, agresiv, impredictibil. Din ce în ce mai multe domenii, care păreau apana jul nostru, al făpturilor umane, intră sub dominația ei. Sunt afectate relațiile dintre noi, adică felul cum ne raportăm unii la alții și felul cum ne reprezentăm lumea, și, da, sunt afectate profesiile clasice ori chiar cele din zona, considerată până de curând ca fiind inaccesi bilă, elitistă, a creativității artistice. Întâlnim tot mai des proiecte de arhitectură viabile create de non-umani, ori scenarii de film, ori voci în muzică, ori surogate de actori care, în filme, interpretează diverse secvențe, făcând (înșelător și parțial convingător) pe oamenii reali. Toate, produse-surogat ale inteligenței artificiale.
Inteligența artificială a pătruns, cum altfel?, și în activitatea redacțională. Ne sunt trimise texte care la o primă lectură trec proba publicabilității și pe care chiar s-a întâmplat să le publicăm. Fără să ne dăm seama că ele n-ar reprezenta contribuția autorului care le semnează, ci a ei, a inteligenței artificiale. Vai, plagiatul de altădată pare o infracțiune oarecare în comparație cu noua înșelătorie sofisticată, prin care se pot mistifica lucrurile într-atât încât să-i transforme în autori pe unii care în realitate nu sunt autori, ci farsori. De la o vreme, asaltul acestora asupra redacției s-a întețit. Eu, unul, sunt lipsit de abilitatea de a detecta asemenea abateri: plec totdeauna de la buna credință a celor care ne trimit încercările lor literare și nu-mi închipui că poate fi cineva altfel, necinstit vreau să zic. Dar colegii mei cu experiență didactică au avut de înfruntat tentative de fraudare la diversele examene studențești și de aceea se dovedesc mult mai vigilenți și dispun chiar de programe per formante de verificare a acurateței textelor ex pediate (adică a verificării originii lor umane!). Uneori, chiar au existat, între membrii redacției, opinii divergente, con troverse în judecarea aceluiași text. Să vedem ce va urma. Deocamdată, la orizont se arată nori neliniștitori. Căci, dincolo de situațiile prezentate aici, niște flecuștețe, desigur, problema prezenței AI în viețile noastre este una teribilă, apocaliptică poate. În acest sens, e de citit, în acest număr al revistei noastre, excepționala conferință a lui Mihnea Măruță.
***
Iată ce a pos tat cineva pe Facebook, cu privire la revista noastră: „O revistă profund masculină în care apar etern aceleași nume (de bărbați, evident) și care aproape mă duce cu gândul la legiferarea misoginismului. Ar fi interesant o schimbare de nume: România Bărbaților. Masculinitatea Literară sau pur și simplu Doar noi bărbații avem ceva de spus.”
De precizat că persoana respectivă fusese publicată cu un articol în Rl și că persoana respectivă este de sex feminin! În legătură și cu însemnarea precedentă, despre inteligența artificială, e necesar să adaug că alte două texte trimise de dumneaei redacției noastre arătau suspect, au fost verificate cu programele de care vorbeam, iar rezultatul a fost nefavorabil, indicând faptul că fuseseră create cu AI, și de aceea au fost respinse. I s-a comunicat acest lucru autoarei.
Cât despre critica virulentă privind misogi nis mul Rl, exprimată de dumneaei pe rețelele de socializare, este oare îndreptățită? E suficient ca orice cititor onest să parcurgă sumarul revistei noastre de-a lungul anilor ca să se convingă că România literară promovează nu doar scriitori, ci și scriitoare. Cu o condiție însă: valoarea literară a textelor determină publicarea sau nepublicarea lor! A judeca literatura după gen/ sex, pretinzând ega litate numerică, și nu după criteriul estetic, este o eroare de neacceptat. Nicidecum nu trebuie să se întâmple asta: este distrugător pentru ceea ce constituie însăși esența ideii de literatură. Ce facem, dacă am judeca literatura după criteriul aberant al egalității de gen, cu marii noștri înaintași, Eminescu, Creangă, Caragiale, Rebreanu, Sadoveanu, Arghezi, Blaga, Bacovia, Ion Barbu, Maiorescu, Călinescu, Manolescu și ceilalți, și ceilalți? Îi eliminăm din literatură până când nu avem un număr egal de scriitori-femei? Nu, nu. O asemenea modalitate de a evalua literatura e una de coșmar.