Acuzația de „îngustime de minte“ („narrow mindedness“) îi e adusă lui Philip Roth și de un rabin, David Seligson, care și-a câștigat notorietatea tocmai prin atacurile la adresa prozatorului. Un articol din The New York Times îi citează vituperările în fața membrilor congregației, plasându-l pe autorul lui Goodbye, Columbus în categoria primejdioasă a conspiratorilor împotriva comunității evreilor americani. Aceștia s-ar fi dedat „exclusiv la crearea unei galerii deprimante de caricaturi“. În această conjurație, cartea lui Roth ar fi ocupat un loc central, deoarece prezenta „un soț infidel evreu… și o mulțime de alte personalități dezechilibrate, schizofrenice“.
Disproporția dintre raportarea scriitorului la personajul său și receptarea în mediile religioase arată cât de vie continua să fie, la aproape două decenii după război, conștiința „identității primejduite“. Dacă inițial Roth nu-și dăduse seama că intrase pe un teren minat, stilul precaut în care i-a răspuns rabinului new-yorkez indică declanșarea unui mecanism de alertă. Contracarându-l, încearcă să mențină comunicarea în sfera neutralității de limbaj, a raționalului, explicând că eroarea de percepție se datora divergenței în înțelegerea devierilor de la normalitate:
„Bineînțeles că adulterul nu e un simptom al schizofreniei, dar ceea ce ar trebui să înțeleagă rabinul este că în felul acesta îmi dovedește că avem viziuni diferite asupra a ceea ce înseamnă sănătatea mintală. La urma urmei, poate că viața însăși dă naștere unui om de afaceri deprimat, de vârstă mijlocie, cum e Lou Epstein, care pentru Dr. Seligson pare doar o figură oarecare dintr-o galerie de caricaturi“.
Deși, în aparență, Roth se distanța de poziția exprimată de rabinul Seligson, abordarea acestuia îi convenea. Era de o mie de ori preferabil să mute dezbaterea în zona definițiilor medicale și psihologice decât să fie pus în aceeași categorie cu naziștii ori cu trădătorii care persiflau suferințele supraviețuitorilor Holocaustului. El își aroga însă dreptul de a rămâne scriitor. Și asta chiar dacă opiniile sale ar fi fost neconforme cu cele profesate de cei care, în mod legitim, atrăgeau atenția asupra posibilității revenirii Răului. Solidarizarea cu un personaj în care slăbiciunile și patimile general umane treceau înaintea privilegierii identității erau parte inalienabilă din ceea ce el considera a fi dreptul la subiectivitate:
„În ce mă privește, văd în adulterul lui Epstein o soluție ineficientă la problemele pe care le are, o reacție jalnică, ba chiar sortită eșecului la problemele lui, și în același timp una comică, de vreme ce ea nici măcar nu rezonează cu propriile concepții despre sine ale acestui bărbat și nici cu ceea ce-și dorește. Însă nimic din această lipsă de perspectivă nu mă face să-i pun la îndoială sănătatea mintală sau umanitatea. Probabil, să recunosc că, după cum s-a întâmplat, am imaginat personajul Epstein animat de o mare afecțiune și înțelegere este același lucru ca dacă mi-aș mărturisi propria schizofrenie și propriul dezechilibru“.
Direcționând discuția în zona umanului, prea umanului, Roth diminuează efectul imputărilor cu substrat ideologic. Fără să devină din acuzat acuzator, scriitorul încearcă să anihileze principala învinuire adusă de rabinul din New York: aceea că „talentații autori“ nu înțeleg „copleșitoarea epopee a istoriei evreiești“. Profitând de faptul că Dr. Seligson se declara un susținător al libertății de creație (susținând, totodată, fără a-și da seama că se contrazice, obligația ca artiștii să-și cunoască „poporul și tradițiile“), Roth s-a simțit îndreptățit să revină cu amănunte asupra propriei poziții – aceea de creator liber să-și aleagă temele și subiectele:
„Problema nu o reprezintă cunoașterea «poporului». Nu discutăm despre cine are mai multe informații istorice la degetul mic, cine cunoaște mai bine tradițiile evreiești sau care dintre noi respectă mai multe obiceiuri și ritualuri. Dacă povestea lui Lou Epstein stă sau nu în picioare nu depinde de cât de multe știu despre tradiții, ci de cât de multe știu despre Lou Epstein“.
Asumându-și postura de grubber yung („tânăr grosolan“), de mitocan fără o educație serioasă în domeniu, Roth își construiește spațiul necesar pentru a-și apăra personajul și, implicit, pentru a se exonera pe sine:
„La urma urmei, Epstein nu este descris ca un rabin învățat, ci ca proprietarul unei mici companii care produce pungi de hârtie. Nici soția lui nu e o femeie educată – și nici amanta lui. Prin urmare, cititorul n-ar trebui să se aștepte să găsească în povestirea mea – și nici la mine, nici la personajele mele – motive de învățătură din Sfaturile înțelepților. Are tot dreptul să se aștepte să respect cât mai fidel realitatea în ceea ce privește comportamentul și atitudinea pe care le-ar putea avea un bărbat cu trecutul lui Epstein față de căsnicie, viață de familie, divorț și poftă trupească. Povestirea este intitulată «Epstein», pentru că îl are ca subiect pe Epstein, nu pe evrei“.
Aceste precizări țin loc de concluzii la ipotezele enunțate anterior de Philip Roth. În viziunea lui, scriitorul trebuie să fie nu cel care caută generalul în particular, ci individul mânat de obligația de a spune „ceva mai mult“ prin depășirea „simplei categorisiri morale.“ Drept urmare, va intra în coliziune cu cei care consideră că literatura despre evrei – nu doar a lui Philip Roth, ci și a lui Myron Kaufmann, alt scriitor „evreu talentat“, care a avut ghinionul să-i displacă rabinului Seligson – trebuie să fie „o portretizare echilibrată a evreilor, așa cum îi știm noi“. Pentru polemistul Roth, această din urmă precizare, „așa cum îi știm noi“, constituie prilejul de a-și defini în termeni cât se poate de categorici viziunea artistică. Niciun scriitor adevărat nu-și propune să-i ofere cititorului „o analiză de caz simpatică și pozitivă“, așa cum și-ar dori preopinentul său. El nu face o medie aritmetică a personajelor dintr-o societate – decisivă e relevanța acestora pentru punctul de vedere asumat de creator. Scriitorul nu e un sociolog, ci un vânător de cazuri grăitoare pentru diversitatea comportamentelor umane:
„Operele literare nu au drept subiecți personaje care l-au impresionat în primul rând pe scriitor prin frecvența prezenței lor în sânul unei populații. Câți dintre bărbații evrei, așa cum îi știm noi, s-au arătat dispuși să înfigă un cuțit în unicul lor fiu pentru că au crezut că Dumnezeu le cere să facă asta? Înțelesul poveștii lui Avraam și Isaac nu derivă din faptul că ar fi un eveniment cotidian, ci din cu totul altceva. Piatra de încercare a oricărei opere literare nu este larga reprezentare a categoriilor umane – chiar dacă o astfel de reprezentare largă poate fi specifică unui anumit gen de narațiune, ci veridicitatea cu care scriitorul dezvăluie ceea ce a ales să reprezinte“.
Philip Roth aduce în discuție două elemente decisive pentru practica literară firească: libertatea și reprezentativitatea. În afara lor, opera de artă ar fi redusă la propagandă, la un fals „echilibru“ între percepțiile de sine ale comunităților și opțiunile scriitorului, decăzut la condiția de sociolog ce-și asumă prezentarea „echilibrată“ a unor realități lipsite de convulsii și cu figuri umane „așa cum le știm noi“. Or, pentru Philip Roth nu există o primejdie mai mare pentru artist decât „portretizarea echilibrată“ a personajelor. Pentru el, conformarea la cerințele, oricât de îndreptățite, ale unor grupuri unite prin legături de sânge, interese economice sau credințe religioase este inacceptabilă. Subliniindu-și printr-o bruscă ridicare de ton poziția, Roth invocă un șir de exemple contrafactuale. Ele n-au fost deloc pe placul destinatarilor săi de acum cincizeci de ani, iar astăzi ar isca revolta adepților corectitudinii politice. După câte se pare, argumentele vor fi întotdeauna în contrast cu sensibilitățile:
„Când confundăm o «portretizare echilibrată» cu un roman, ajungem la tot felul de absurdități. «Dragă Feodor Dostoievski, studenții școlii noastre consideră că ne-ați nedreptățit. Credeți că Raskolnikov este o portretizare echilibrată a studenților, așa cum îi știm noi? A studenților ruși? A studenților săraci? Și-atunci, cum rămâne cu noi, cei care n-am omorât niciodată pe nimeni și ne facem temele în fiecare seară?» «Dragă Mark Twain, niciunul din sclavii de pe plantațiile noastre n-a fugit vreodată. Dar ce-o să creadă stăpânul nostru când o să citească despre negrul Jim?» «Dragă Vladimir Nabokov, fetele din clasa noastră…» și așa mai departe“.
Firește, comparaison n’est pas raison și reducerea la absurd nu ține loc de discuție responsabilă. Roth și-a luat însă în serios rolul de combatant, neezitând să emită opinii prin care adversarul dobândea însușirile negative pe care acesta i le atribuise lui: îngustimea de minte, amoralitatea, cruzimea, ura de sine. Drept concluzie de etapă, Roth retează orice posibilitate a dialogului între entități ce-și manifestaseră deja reciproc adversitatea:
„Ce face ficțiunea și ce ar vrea rabinul să facă ea sunt două lucruri complet antitetice. Țelurile ei sunt diferite de cele ale unui statistician — sau ale unei firme de PR. Romancierul se întreabă: «Ce gândesc oamenii?» Cel de la PR întreabă: «Ce o să gândească oamenii?» Și cred că exact asta îl macină pe rabin atunci când face apel la o «portretizare echilibrată a evreilor». Ce o să gândească oamenii?“
Vom vedea în numărul viitor în ce direcții s-a deplasat polemica.