În nesfârșitele decenii de comunism, misterioasa sintagmă „criză de Guvern“ evoca invariabil iadul capitalist: doar în lumea putredă a capitalului, destinată unei apropiate și inevitabile dispariții, puteau avea loc crize la nivel guvernamental, la nivelul conducerii țării. Evident, criza sistemului bazat pe exploatare era oricum permanentă și profundă (în industrie, în educație, în agricultură etc.); dar criza de guvern reprezenta un fel de încununare: după ce suferea înfrângeri în diverse domenii, capitalismul ajungea la faza superioară, adică nu mai putea forma guvernul.
Aceste nefericiri de care suferea lumea capitalului se aflau în contrast absolut cu situația din țările socialiste: aici, nici vorbă de criză, cu atât mai puțin de criză guvernamentală. Cum adică? De ce să se afle Guvernul în criză? La intervale fixe, marcate de obicei prin congrese ale partidului, se hotăra cine să fie premier, cine să fie ministru. Cu asta, lucrurile erau clare și stabile: până când șeful partidului nu hotăra să schimbe premierul sau vreun ministru, echipa guvernamentală era mereu solid instalată.
Iată însă că lucrurile se mai și schimbă pe lume! După ce au înlăturat comunismul de tip sovietic, țările din Estul Europei au început să guste și ele din deliciile până atunci interzise, cum ar fi crizele. (Crize adevărate existaseră și până atunci, numai că se petreceau pe ascuns, nimeni nu avea voie să vorbească de ele. Aparent, nici nu existau! Filozofia „relelor“ ce stăpânea lumea comunistă făcea ca orice fapt să existe doar cu condiția numirii lui în mod oficial. Realitatea rămânea între paranteze, realitatea nu era reală!).
Acum, în România anului 2026, urmașii comuniștilor, grupați într-un partid care și-a tot schimbat numele, s-au decis să provoace o „criză guvernamentală“ pentru a mai ciupi ceva din banul public, adică din bugetul care asigură funcționarea întreprinderilor de stat. Și atunci au procedat în consecință, fără să se gândească la eventualele urmări.
Diabolizând termenul criză, comuniștii au dovedit, încă de la prima lor apariție pe scena politică, grave neajunsuri la capitolul semantic și la tot ce ține de gramatica subtilă. Conceptul criză nu conține în sine nimic negativ; criza este doar „momentul semnificativ în evoluția unui proces“ și nimic altceva. A atribui crizei sensuri ascuns-malefice înseamnă să nu cunoști exact semnificația cuvântului.
Într-o țară al cărei destin nefericit a fost asemănător destinului țării noastre, în Republica Cehă, a avut loc o criză de guvern în sensul profund al termenului. A fost ceva serios, criza a durat luni de zile, aproape un an. Viața de zi cu zi din Cehia s-a desfășurat însă în condiții de perfectă normalitate: Guvernul demisionar, care trebuia deci înlocuit, și-a desfășurat perfect activitatea în continuare. Lungile tratative pentru crearea altui guvern n-au alarmat pe nimeni; echipa aflată la conducere și-a îndeplinit îndatoririle luni de zile, mai eficient decât oricare alt guvern înlocuitor.
Niciodată sterilitatea luptei dintre diferitele partide politice n-a fost mai convingător demonstrată decât pe parcursul acelei lungi crize de la Praga.
Învățătura pentru țara noastră ar fi una singură – din păcate inaplicabilă, din cauza modului neglijent în care a fost redactată Constituția. Soluția: să fie lăsat în pace guvernul Bolojan sub actuala lui formă de la finele lunii mai, pentru ca acesta să guverneze până la viitoarele alegeri; concomitent cu asta, Parlamentul să intre într-o vacanță prelungită și nemeritată, dar plătită solid. Toată lumea ar avea de câștigat – mai ales imensa majoritate a celor care finanțează, din munca lor, Parlamentul, Curtea Constituțională, Curțile administrative interioare și alte instituții parazitare, pe cât de costisitoare, pe atât de inutile.