Săptămîna care a trecut a fost, probabil una dintre cele mai intense în plan profesional și afectiv. Din februarie, de cînd s-a anunțat Premiul pentru întreaga activitate de critică de teatru, acordat de Senatul UNITER, am primit sute și sute de mesaje, pe toate căile posibile. Nu au fost doar prietenii mei de o viață, ci generații de artiști pe care am învățat să-i descopăr, să- înțeleg, să-i admir. O vreme nu am știut cum să reacționez. Apoi, mi-au apărut mii de imagini din spectacolele pe care le-am văzut în țară sau afară. Întîlnirile cu cei mai mari actori, regizori, scenografi, dansatori, coregrafi pe care am avut șansa să-i cunosc peste tot în lume. Sau cu cei tineri, studenți sau actori la început de drum, pe care i-am intuit, pe care i-am susținut, cu care am lucrat în multe proiecte pe care le-am gîndit special pentru ei. De la începutul anilor nouăzeci, încoace. Repetițiile, discuțiile, felul în care am stat în back stage, ani, ca să descopăr mecanismele și tehnicienii care manevrează, fără de care nu se poate nimic, polemicile de idei, bătăliile pe care le-am dus pentru atîtea nedreptăți care s-au făcut în breaslă, pentru cele care s-au abătut asupra breslei, a artei, ca niște furtuni grele. Nu am numărat niciodată orele petrecute în trenuri de noapte, în gări, pe peroane, în aeroporturi, pe tot felul de drumuri care, toate, m-au dus spre un teatru. Am scris despre poveștile teatrului ca să rămînă. Mărturie. Ca un letopiseț. De fapt, nu există bariere, nu sîntem unii deoparte, artișii, și criticii, de cealaltă. În 1994, 1995, cînd am stat trei luni în laboratorul lui Purcărete, la Craiova, la repetițiile cu Danaidele, am înțeles asta cel mai bine. Am schimbat perspectiva și am învățat cum să privesc mai profund, fără să atenuez analiza critică. Împreună ne punem profesiunea sub semnul cuvîntului și al adevărului. Luptele pe care le-am dus în tot felul de îmrejurări, pînă astăzi, au fost pentru valoare, onoare, respect și demnitate. Am trăit bucurii imense, împliniri majore, am ratat, am murit, am înviat. Am lucrat cu echipe de profesioniști, ani de zile, la Festivalul Național de Teatru, la Televizunea română, la Ateliere și workshopuri. Cu ei toți am transformat imposibilul în posibil.
Aș vrea să mă opresc, acum, la două dintre personajele cu care m-am însoțit zeci de ani în „a visa“ și „a înfăptui“: Ion Caramitru și Emil Boroghină. Doi dintre prietenii cu care, constant, chiar și dincolo de perioade mai reci, am construit. Pe Ion Caramitru, fondatorul UNITER și al Galei, l-am cunoscut cînd eram studentă. Venea, conștiincios și curios, la seminariile noastre de analiză pe text. Nu doar la Eminescu, unde își nota aproape tot ce se vorbea. De atunci a început lungul nostru drum. Durabil în primul rînd datorită respectului reciproc, dar și nebuniei cu care am construit tot felul de lucruri. El a intuit în mine ccea ce nici eu nu știam. Mi-a forțat limitele mai intens ca nimeni altcineva, m-a determinat, astfel, să înot contra valurilor, să fac oricîte eforturi ca să-mi împlinesc un proiect exact așa cum l-am gîndit. Mă suna de fiecare dată după ce ieșeam de la președinți de țară, prim miniștri, primari, sponsori. Pentru Festivalul Național de Teatru, pentru tot ce a însemnat transformarea lui într-un brand de țară, nu m-a interesat culoarea oamenilor politici. Ei sînt în funcții pentru o anumită perioadă. Ei sînt acolo pentru a fi în slujba noastră, a culturii. Cît de repede, prea mulți dintre ei, uită asta. Alții, urcă în barca ta și te ajută să înfrunți obstacole. Tenacitatea nu m-a părăsit niciodată, dialogul, felul pasional în care mi-am apărat breasla și m-am zbătut pentru un Festival de anvergură, elegant, consistent, rafinat, cu mari spectacole de teatru și de dans invitate, în afara selecției oficiale. Pino Caramitru este cel care mi-a ținut aripile deschise în zbor. Și mi-a admirat zborul. Într-um moment dificil, am făcut un pas lateral. Am plecat de la direcția Festivalului Național de Teatru, de la „Centrul Ion Sava“, nu am vrut să conduc Teatrul Național cu el, și după, nu am vrut să preiau Uniterul. Deși am avut nenumărate discuții, deși i-am argumentat punctele mele de vedere, alegerea, a insistat. Luni, ani. Deși m-a înțeles, a căutat nu știu cîte variante sau ce credea că ar putea fi soluții ca să rămîn. Cred că aș fi suferit enorm dacă, înainte să plece în concediu, nu m-ar fi căutat. Ne-am privit și vara aceea a devenit, în cele două ore, plină de aer curat, de o lumină blîndă, de tristeți, de zîmbet. A plecat la Moeciu. Apoi, la început de toamnă, s-a îndepărtat de tot. Îl zăresc, de atîtea ori, de atîtea ori, în apusuri care îi pun o aură în jurul ființei. Îmi lipsește… mă aud, uneori, cum îi șoptesc „îți mulțumesc“…
Pe Emil Boroghină l-am întîlnit într-o primăvară, pe esplanada din fața Teatrului Național din Craiova. Eram studentă, în vacanță la rude. Nu știam cine este. Îi tot explica ceva mătușii mele, unde merge cu doasrul plin de foi, ce vrea să ceară pe la partid sau nu știu unde. La un moment dat, o pală de vînt i-a smuls dosarul și a împrăștiat tot ce era înăuntru. Umblam toți trei în toate părțile să-i refacem dosarul. După ce s-a apropiat de mine, m-a întrebat dacă nu aș vrea să vin la spectacolul lui Silviu Purcărete, Piticul din grădina de vară. În seara aceea, am intrat în țara minunilor. A continuat să mă invite, la fel de insistent, toți anii cît a fost directorul, fabulos, al Teatrului Național din Craiova. Indiferent cine monta acolo, Purcărete sau o debutantă, telefonul suna întruna. Niciodată nu am avut cum să-l refuz. Cuvintele lui împleteau un fel de vrajă care anunță un miracol. Nu altceva. Cred că prin 1993 mi-a spus că vrea să facă un Festival. „Shakespeare“. Uimirea mi-a desenat ochii rotunzi și mi-a arcuit sprîncenele. M-am auzit spunînd, însă, „voi fi întotdeauna lîngă dumneavoastră“. Așa am rămas. De la Cum vă place, Cheek by Jowl, pînă astăzi. Acum mulți ani, pe o stradă din Torino, plîngea ca un copil că nu mai are de unde să facă rost de bani. Suferința și, mai ales, neputința, pe care le-am traversat de prea multe ori și eu, mi-au dat o putere fără margini. Am bătut pe la uși de miniștri pe care îi cunoșteam sau nu, zile în șire pînă am reușit. Nu am uitat niciodată scrisoarea înrămată, scrisă de mînă ordonat și cu mici ornamente, pe care am găsit-o pe perete, în biroul directorului Teatrului Globe din Tokyo. Nu mai văzuse așa ceva. Nici eu. Nimeni nu l-a putut refuza. Chiar dacă inima lui aproape nu mai bătea așteptînd. Ani și ani m-a sunat în fiecare luni, la miezul nopții, imediat după ce se termina emisiunea mea „Nocturne“. Micile lui discursuri, detaliile, împărtășirea… povești de taină. Drumurile lui prin anticariate, ediții valoroase, expuse de el la Teatrul din Craiova, întînirea cu Robert Lepage, pe care i-am înlesnit-o la București, după spectacolul cu Hamlet, marile spectacole cu cele mai mari nume de regizori și trupe, peripețiile, turneele cu montările lui Purcărete, titlurile de pe prima pagină a marilor ziare și reviste… Elogiile lui mă încorsetau în primul moment. Iarăși telefoane… în care îmi repeta ce ne leagă și cîte am făcut pentru teatru, pentru Craiova, pentru Shakespeare… M-am simțit, uneori, copleșită de memoria lui care cuprinde texte scrise de mine, cu pasaje întregi pe care le știe pe dinafară, gesturi, discursuri, întrebări din emisiuni, culori, atitudini, dezlănțuiri. Nu am pierdut nicio secundă ca să-l salvez cînd a făcut o formă gravă de covid. Îl sunam în fiecare zi și mă punea să vorbesc cu toți pacienții din salon. Ne-am povestit mereu spectacolele pe care le-am văzut prin lume. Ne-am rotunjit sentimentele față de cei pe care i-am iubit și îi iubim. Fără Emil Boroghină, nimic din ce este și se povestește nu ar fi existat.
De aceea și pentru multe alte o mie de motive, pun Premiul pe care l-am primit sub semnul gratitudinii.