Scriitoarea britanică Anna Mazzola (n.1978) a fost recent în România, unde și-a lansat în cadrul unei întâlniri cu publicul unul dintre cele patru romane ale sale, remarcate și multipremiate deja în spațiul anglo-saxon: Fata mecanică (The Clockwork Girl, 2022, trad. de Irina Bojin). Dincolo de prezența într-o librărie din București, autoarea a avut ocazia să dea la radio și în presă câteva interviuri despre cartea proaspăt tradusă, dar și despre scris, în general, despre citit, despre relația dintre profesie (e avocată, specializată pe drepturile omului) și literatură, despre înclinațiile ei voluntariste, justițiare și feministe și mai ales despre genul preferat – romanul istoric. Afirmațiile din interviuri sunt absolut interesante și reflectă „programul“ estetic al unei scriitoare care nu vrea doar să-și uimească gratuit cititorii cu reconstrucții de lumi trecute, ci, relatând întâmplări pe un fundal dintr-o anume epocă și dintr-un anume loc, să atragă atenția asupra unor cazuri paradigmatice de ignoranță etică, de injustiție sau de disfuncție socială. Violențe, crime, abuzuri, discriminări, inegalități, toate se repetă și în prezent, la o altă scară, cu alte instrumente și reverberații, ceea ce înseamnă că lucrurile n-au evoluat nici măcar în societățile civilizate, în ciuda avansului intelectual și tehnologic al omenirii. Și-n plus, libertatea pe care ți-o dă ficțiunea lasă loc unor rezolvări mai optimiste ale impasurilor morale, adică finalurile narațiunilor, cu riscul unei artificialități asumate, sunt exemplare și au cumva un rol compensatoriu.
Plasat în Parisul anilor 1750, Fata mecanică pornește de la două realități istorice atestate. Pe de o parte, e vorba de fascinația unor monarhi europeni din secolul luminilor pentru automate care făceau ca ființe con fecționate din varii materiale să funcționeze, ca și ceasurile, cu ajutorul unor mecanisme interioare de mare finețe, iar pe de alta, de dispariția masivă a unor copii de pe străzile Franței secolului XVIII, un mister nici astăzi dezegat pe deplin. Desfășurat „clasic“ la persoana a III-a (omnisciența favorizează din plin incursiunile „realiste“ în medii și tipologii potrivite background-ului de epocă), romanul relatează din trei perspective feminine o poveste care se ramifică treptat, folosind strategii care combină abil genuri precum policier, thriller, gothic și spy.
Reconstruită cu atenție la detalii, scenografia afișează în etaje Parisul lui Ludovic al XV-lea, trecând și prin interioarele mizere ale bordelurilor, ale cârciumilor, închisorilor și mahalalelor, dar și prin camerele sclipitoare din Luvru și Versailles, prin cabinetele private ale regelui și ale amantelor sale și prin casele aristocraților care voiau să domine fără scrupule peste cei din așa-numita „Stare a Treia“. Pe malurile Senei, pe străzi, în grădini și-n cartiere colcăie o lume diversă, redată convingător prin pasaje ce aglutinează sinestezic imagini, culori, sunete și mirosuri puternice. Parfumurile cele mai plăcute se furișează printre izuri de urină, de canal, de transpirație, de gunoaie, de slin și putreziciune, fețele pudrate din belșug în alb pătat de roșu, perucile bogate, bijuteriile, rochiile și redingotele scumpe purtate la curte se amestecă printre zdrențele săracilor, ale cerșetorilor și ale celor fără adăpost.
În loc să fie separate de însăși fragmentarea socială specifică vremii, mizeria și luxul Parisului lui Voltaire și Descartes stau laolaltă și concură în a dovedi că aparențele unui spațiu pretins civilizat nu sunt decât o coajă sub care se ascund decrepitudinea, imoralitatea, violența, intrigile și crima. Iată o incursiune a uneia dintre eroine în faimosul și inaccesibilul Versailles: „Intră în urma lor în altă curte, mărginită de lămâi în ghivece argintii, apoi urcară o scară de piatră duhnind a urină. În capul scărilor îi așteptau doi bărbați în livrea și îi conduseră printr-o galerie în care o droaie de bărbați și femei beau vin plimbându-se sau stăteau tolăniți în jilțuri și ronțăiau fructe de marțipan și petale de trandafir trase în zahăr din cutii de aur și argint. O căpriță cu o fundă la gât rodea piciorul unui scaun. Într-un colț văzu o femeie răsturnată pe un scaun, cu fusta largă adunată în față; ținea ochii închiși și gemea, pe cât se părea de durere. Însă o clipă mai târziu văzu pantofii cu tocuri roșii ai unui bărbat ieșind de sub fustă și înțelese că nu de durere gemea femeia. Apoi traversară iar un coridor și intrară într-o cameră uluitoare cu oglinzi și lumini, prin care Madeleine trecu ca în vis“.
Într-un asemenea loc ambiguu și polimorf e plasată intriga unei povești care trage după ea mulțime de personaje și de fire narative, care mai de care mai surprinzătoare. Ele se vor împleti și se vor desface alternativ în jurul dorinței lui Ludovic al XV-lea de a vedea progresul științei prin angajarea unor „savanți“ (chirurgi, ceasornicari, anatomiști, ingineri) care să creeze un automat capabil să imite perfect ființele reale – să plângă, să râdă, să scrie, să cânte, să verse sânge și să răspundă la orice comenzi venite din afară. Pentru asta vor fi răpiți copii de pe stradă, se vor face experimente anatomice pe cadavre, se vor construi animale și păpuși din mecansime similare orologiilor, tensiunile sociale vor genera revolte, poliția și iscoadele regale vor căuta să afle cine, ce și cum, se vor spune minciuni sfruntate, se vor inventa legende despre vrăjitori și demoni, vor fi înscenate „accidente“, vor fi torturați și uciși oameni și se vor întinde cele mai ingenioase capcane.
Una dintre perspective vine dinspre Madeleine, o tânără prostituată săracă, racolată de un agent de poliție pentru a fi plasată ca spion în casa orologierului regal, Reinhart. Noua „servitoare“ trebuie să afle cum poate vestitul ceasornicar, care făcuse din rotițe, sârme, arcuri și alte materiale atâtea minunății mișcătoare (păpuși, șoareci, păsări, iepuri, broaște țestoase), să ducă la capăt comanda unei „fete mecanice“, una pe gustul monarhului și al curții de la Versailles. Profund tarată fizic, afectiv și social, Madeleine are și ea propriile visuri: să evadeze din bordelul insalubru al mamei sale, să-l ia pe nepotul său și să-și facă un rost în altă parte, unde nimeni nu știe câte abuzuri și câtă mizerie îndurase încă din copilărie. Deși inteligentă, hotărâtă, curajoasă și empatică, tânăra nu va scăpa de încurcături și adesea, odată cu intrarea involuntară în lumea celor bogați și-n uriașa rețea de intrigi din jurul monarhului, va aluneca pe marginea prăpastiei, gata să se pră bușească definitiv și să-i compromită iremediabil pe cei dragi.
O altă perspectivă e cea a frumoasei și fragilei Véronique, fiica orologierului Reinhart, adusă de la mănăstire pentru a prelua meșteșugul tatălui său și a-i moșteni labo ratoarele pline de exponate secrete, depozitate prin sertare, rafturi și lăzi. Împrietenindu-se cu Madeleine, Véronique e atrasă în jocul periculos al construcției păpușii mecanice, dar, fiindcă însuși regele pusese ochii pe ea, e nevoită să găsească o strategie pentru a se extrage din poveste și pentru a fi cea care, printr-o neașteptată întorsătură de situație, trebuie să dezvăluie adevăruri dureroase. Ea va da, în final, coerența necesară unor fapte altfel inexplicabile, într-o logică narativă cât de cât verosimilă.
În sfîrșit, al treilea unghi de vedere aparține lui Jeanne, nimeni alta decât Marchiza de Pompadour, celebra amantă și confidentă a lui Ludovic al XV-lea. Cu o frumusețe în declin, laolaltă cu declinul poziției la curte și-n intimitatea regelui, Jeanne va trebui să acționeze pe cont propriu pentru a opri iminentele revolte populare care o invocau drept cauză, pentru a para zvonurile despre implicarea monarhului în presupusele acte de vrăjitorie și de răpire a copiilor și nu în ultimul rând pentru a-și menține autoritatea la palat, printre inamicii care o calomniau constant și-i voiau pieirea.
Intersectându-se inevitabil în poveste, cele trei femei atât de diferite reprezintă puterea uitată a istoriei, puterea atât de prezentă în spatele bărbaților care, singuri, zice-se, ar fi edificat, ar fi ordonat, ar fi luptat, ar fi sedus, ar fi cucerit. Ingenioasa și misterioasa „fată mecanică“ din centrul acțiunii trimite și ea la această putere ascunsă a femeilor capabile să miște lucruri, într-o lume care le considera fie admirabile elemente de decor, fie instrumente de satisfacere a tuturor poftelor posibile. Romanul Annei Mazzola devine, astfel, nu doar o fascinantă frescă a Parisului din jurul anului 1750, ci și un manifest discret în favoarea celor care ar fi meritat mai multă prețuire de la memoria posterității. Plasabil, prin atmosfera decadent-crepusculară, în siajul unor Edgar Allan Poe, Mary Shelley, H.P. Lovercraft sau Joris-Karl Huysmans, împletind captivant realitatea istorică, speculația științifică și ficțiunea, Fata mecanică e un roman care se citește pe nerăsuflate. El deschide un orizont de așteptare pentru literatura unei autoare pe care, iată!, cei mai mulți dintre noi abia acum o cunoaștem, cu încântare.